luni, 31 decembrie 2012

Literatură escapistă la sfârșit de an

A. S. În acest text prin lume actuală se înțelege lumea în care trăim cu toții pe Terra și în universul pe care-l știm. O numesc actuală pentru a nu o numi reală pentru că nu văd de ce ar fi mai reală decât alte lumi (decât dacă nu cumva noi oferim conotația de real lucrurilor pe care se întâmplă să le experimentăm fizic în detrimentul celor pe care le experimentăm mental). Și o numesc actuală pentru că vreau să fac o diferențiere între această lume și lumea lui Tolkien spre exemplu.

J. R. R. Tolkien
Îmi place literatura escapistă (dar fantastică). Unii se arată supărați că omul, fie și vremelnic, are le îndemână un instrument pentru a-și întoarce fața de la cenușiul lumii actuale spre o lume feerică. Printre alții și Tolkien a fost acuzat că a produs asemenea literatură (și e adevărat că a produs).

Recunosc că au fost momente când am simțit contrastul și mi-a fost mai bine în lumea lui Tolkien decât în lumea care reveneam când deschideam ochii. Dar niciodată nu am citit literatura lui Tolkien pentru a evada dintr-o lume care nu-mi plăcea sau care a devenit pentru moment acră pentru mine. Nu e și nu a fost un drog.

Îmi place lumea actuală. Îmi plac elemente din ea așa cum sunt. Și îmi place lumea actuală pentru că mai conține alte elemente care-mi displac și pot fi schimbate. Dar nu este la fel și în Arda? (1) Lumea Arda este frumoasă în virtutea unor elemente existente și mai este frumoasă și în virtutea existenței ființei și acțiunilor lui Melkor (elementul care necesită schimbare). Iar conflictul se continuă cu Sauron, un alt element unde cineva trebuie să schimbe ceva.

Dar elementul pe care-l consider cel mai important este de altă natură. Și are legătură cu două cuvinte cheie: creație și augmentare.

Atunci când citești o scriere de sub capacul realismului literar procesul imaginativ este unul destul de limitat: fără îndoială că se solicită un proces imaginativ din partea cititorului dar el este limitat la lumea actuală. Toate componentele fac parte din lumea actuală - acțiunea este singurul lucru care poate fi o noutate, dar și ea este alcătuită din elemente proprii lumii actuale. Se pot invoca fețe de femei, oameni, copii. Copaci, mașini, politică și imoralitate. Nimic nou sub soare. Efort minim. Cine nu-și poate imagina fără niciun fel de efort o mașină sau o față de om politic? Descrierile au toate o ancoră puternică în lumea actuală iar procesul imaginativ este limitat la un fel de amestec al amintirilor pe care cititorul le are deja.

Dar fă bine și imaginează-ți ființa Ungoliant din Silmarillion. Ori imaginează-ți-l pe Melkor. Dacă nu ai văzut încă imaginile într-un film (cum am văzut elfii de exemplu) ești pus în fața unui proces creativ care nu este obligat să folosească imagini prelucrate de-a gata din lumea actuală. Vei opera în continuare cu forme și culori, dar tu ești creatorul. Cuvintele lui Tolkien sunt pur și simplu o pensulă pe care tu o folosești pentru a da naștere lui Ungoliant, Melkor și copacilor din Valinor (chiar și copacii necesită o redesenare importantă- cu toate că cel mai probabil vei păstra elemente precum trunchi și coroană). Procesul imaginativ este de o cu totul altă calitate și anvergură.

Și dincolo de acest proces de creație necesar nu există o împiedicare a augmentării elementelor. Nici cel puțin când vine vorba de oameni nu ești împiedicat. Pentru că oamenii erau cu mult mai măreți decât cei din lumea actuală. Iar dacă dai frâu liber procesului de augmentare în ce privește oamenii totuși nu poți să mergi cu el mai presus decât măreția elfilor și dacă îi augmentezi pe elfi pentru a nu fi la nivelul oamenilor atunci ești pus în fața sarcinii de a-i ridica și mai mult pe maiari. Dar după maiari ai o datorie față de valari până ți se lovește mintea de Eru Ilúvatar când te oprești. Dar poți să o iei de la capăt cu oamenii dacă vrei.

Dacă ai fi citit un roman realist te-ai fi limitat la a-i pune un chip lui Ion și celorlalte personaje, sapa era sapă, cuptorul cuptor, țarina țarină și sângele sânge. Niciun proces de augmentare nu-și are locul aici. Cui să-i oferi măreție fără să strici povestea?

Știu dincolo de orice îndoială rezonabilă că unii oameni nu se întorc cu mâinile goale de pe Arda în lumea actuală. După ce ai trăit mult timp acolo începi să te obișnuiești cu cele două lucruri de mai sus - creația și augmentarea. Iar dacă ai ajuns cumva să știi că orice îți imaginezi este posibil începi să-ți pui întrebări cu privire la multe lucruri. Fără îndoială că te întrebi și cât este de probabilă existența Ardei, dar nu te poți limita la asta. Începi să te uiți în jur în lumea actuală și să te apuci ori de augmentat ceea ce există ori de creat și augmentat la un loc. Nu te mai lovești de imposibilități pentru că ești conștient că oricum nu ești în stare să-ți imaginezi lucruri cu adevărat imposibile (cercuri pătrate nu cred că și-a imaginat nici Dumnezeu).

Problema care rămâne de rezolvat este cum fac cutare augmentare să devină reală ori cum fac cutare creație imaginată să devină realitate. Aici îmi vine în minte un citat care are pe undeva legătură:
The Spartans do not ask how many the enemies are but where they are. (Agis IV)
Mie mi se întâmplă să aplic experiențele creării Ardei în crearea și augmentarea (vitezei) unor algoritmi. Alții se îndreaptă spre alte domenii.

Fără creație și augmentare suntem meniți reproducerii. Sutem obligați să facem un puzzle folosind aceleași piese monotone.

Interacțiunea serioasă cu lumea lui Tolkien m-a învățat că dacă nu găsești o piesă dintr-o imagine nu ești limitat la piesele de pe masă: poți să-ți faci tu propriile piese, fie augmentând piese de pe masă, fie născocind altele cu totul noi.

Vă doresc (și îmi doresc) un an nou plin de piese noi.

(1) Arda este lumea în care se petrece acțiunea din opera lui Tolkien - acțiunea din Hobitul și Stăpânul Inelelor se petrece pe Arda

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Experții în deservicii

Nu am nimic împotriva mâncării, mai ales dacă este multă și bună. Nu am nimic nici împotriva vinului, berii sau a vreunei băuturi în particular. Nu am nimic nici împotriva oamenilor.

Pur și simplu am niște gânduri care s-ar putea să se afle într-un fel de conflict cu anumite comportamente omenești adânc înrădăcinate în ceea ce putem numi tradiție.

De obicei lucrurile care fac parte din tradiție sunt arareori supuse aparatului critic. Ba chiar mai mult, cei care îndrăznesc pe undeva să pună un astfel de aparat critic în funcțiune se pot trezi muștruluiți bine de masa de oameni care înghite pe nemestecate acel „așa se face”.

Știm că oamenii sunt o grămadă mare de dorințe de tot felul. Vom identifica bine-nțeles dorințe diferite în diferitele clase sociale, dar ele sunt prezente peste tot. Iar omul normal se află în căutarea împlinirii lor. 

Una dintre dorințele care sunt larg răspândite și independente de clasa din care face parte subiectul este dorința pentru sănătate. Omul își dorește să fie sănătos. Iar dacă este bolnav își dorește să se însănătoșească. 

Fără să intenționez să strivesc corola de minuni a lumii eu aș împărți oamenii în două mari categorii: a) cei care duc lipsă de informații elementare cu privire la ce înseamnă un stil de viață sănătos și b) cei care dispun de astfel de informații. Știu că aici se poate despica firul în multe... dar cei care dispun de informație falsă, dar cei care dispun de informație incompletă? După cum veți vedea o categorisire de acuratețe este inutilă pentru scopul scrierii de față.

Eu mă aflu printre cei care se țin oameni informați (în special în domeniul medical). Adică am terminat facultatea de medicină și zic despre mine că am înțeles bine cu ce se mănâncă un stil de viață sănătos.

Ba am înțeles chiar care sunt consecințele unui stil de viață nesănătos. 

În urmă cu vreo 2 ani am decis (oare?) să fac 30 de minute de mișcare pe zi din care cel puțin 5 minute să fie la o asemenea intensitate încât frecvența cardiacă să ajungă peste 155 (voi explica de altă dată de ce tocmai 155). Și am făcut vreo 2-3 luni încontinuu. Apoi am început să sar peste zile. Apoi peste săptămâni. Apoi a trecut o lună. Apoi mai multe luni. Apoi am revenit la 1-2 ori pe săptămână. Apoi iar pauză.

Și curios este lucrul că în tot acest timp credeam despre mine că duc un stil de viață sănătos. Și pe undeva este adevărat că duceam. Sunt binecuvântat cu o soție care face miracole culinare nu doar în lumea gustului, ci și în cea a conținutului sănătos. Dar sunt și un sedentar care stă toată ziua și programează. Este drept că stilul meu de viață este din întâmplare mai sănătos decât al programatorului care are mai tot timpul pe post de vecin un Pepsi gol și care acum câteva ore a fost plin, dar departe de mine gândul să-mi socotesc stilul de viață ca fiind sănătos doar prin comparație cu altele de-a dreptul suicidare.

Acum am început din nou. 30 de minute pe zi, fără excepție. Dacă cineva mi le-ar lua m-aș supăra că-mi fură sănătatea. Dar când am renunțat eu de bunăvoie și nesilit de nimeni îmi imaginam că trăiesc sănătos. Ce cap prost.

Și pentru că ne aflăm în perioada cu porc, sarmale, cozonaci, vin din belșug, beri, coniac și prăjituri cred că este interesant să privim spre consumatori.

Oamenii consideră că se află într-o perioadă de odihnă, mulți nu merg la lucru zielele astea, mănâncă porc  ca porcii, beau alcool și băuturi acidulate ca Setilă din Harap Alb și vegetează. Este adevărat că puțini dintre ei merg și în călătorii. Dar mult mai mulți decât în orice perioadă a anului. Merg în călătorie, cu ambulanța, la urgențe. Unii nu se mai întorc.

Este evident că în aceste circumstanțe se face un mare deserviciu sănătății personale. Chiar și fără călătoria (cu sau fără întoarcere) la urgențe. Dar dacă e tradiție - cârnat, vin și prăjituri - atunci respectarea tradiției necesită sacrificiu.

Omul neinformat are o anume scuză. El se află într-un mediu social în așa fel alcătuit încât informații prețioase-i ajung cu greutate în față. Televizorul nu ajută. Dacă are internet probabil este atras mai mult de titlurile care conțin majuscule consecutive. Iar dacă dă de vreun articol „științific” există riscul să fie vorba de dezinformare (presa din România este o nulitate în ce privește astfel de articole).

Ar fi însă inutil să aibă informație și să stea la capitolul motivație precum am stat și eu o bună vreme.

Dar să revenim acum la deserviciu. Așadar dorința este sănătatea iar acțiunea generală nu este nici măcar una neutră. Este una care duce pe termen mediu și lung la alterarea șanselor unei sănătăți decente. Ne pricepem la asta. Parcă ne vine mai natural decât eforturi susținute și disciplină.

Dacă punem lucrurile în balanță miza nu este de fapt o durată mai lungă a vieții, ci o calitate mai bună a vieții. Viața se poate termina din multe motive (unele dintre ele fiind independente de stilul nostru de viață sănătos sau nesănătos), dar calitatea vieții este independentă de lungimea ei.

Lucrurile sunt simple: facem exact ce vrem cu timpul pe care-l avem. Eu am ales (din nou) că vreau să-mi formez obiceiuri sănătoase care să țină o viață. Am pășit cu dreptul. Sper să și dureze. Iar dacă nu mă va ține va fi pentru că nu vreau. Dar de ce nu aș vrea? Sper să am suficientă mândrie personală încât să nu fac pe prostul peste 3 luni sau 5 ani.

Trebuie să fiu prost dacă aleg să mă sabotez cu intenție și nesilit de nimeni. Și suntem mulți proști. Sper să se deștepte odată cu mine cât mai mulți.

Noi alegem dacă folosim din timpul nostru pentru a ne face servicii sau deservicii. Și nu doar în domeniul sănătății.

marți, 25 decembrie 2012

„Why are you doing that?”

David Allan in "Getting things done":
Let's face it: if there's no good reason to be doing something, it's not worth doing. I'm often stunned by how many people have forgotten why they're doing what they're doing - and by how quickly a simple question like "Why are you doing that?" can get them back to on track.

joi, 20 decembrie 2012

Ne mutăm în Hobbiton?

Dacă ar fi o ușă care să se deschidă de aici și să dea în Pământul de Mijloc nu cred că aș ezita foarte mult. De fapt nu am ezita foarte mult, căci hotărârea e la nivel de familie. Pentru cei care au în cap lumi și nu doar o lume este clar că posibilitatea există... și dacă există atunci trebuie luată o decizie în ce o privește, fie ușa cât vrea de improbabilă.

Până se deschide ușa haideți să vizităm Hobbiton-ul:




E serios. Dacă vreți să vizitați Hobbiton-ul click AICI.

„Îmi bag picioarele în luni”

Luni e cea mai blamată zi a săptămânii. Sigur nu-i pasă și nu e în stare să-i pese.


Dar faptul că înjurăturile zilei de luni cunosc o asemenea răspândire în societate reflectă ceva despre societate.

Eu văd o lipsă de entuziasm în primul rând. O lipsă de entuziasm pentru ceea ce oameni fac în cea mai mare parte a timpului lor.

Vinerea e celebrată. Lunea e blestemată.

Cum ai putea face acest lucru dacă ceea ce muncești este de fapt lucrul de care ești entuziasmat și pasionat?

Dar în ciuda blestemelor sincere oamenii se îndreaptă cuminți spre locul de muncă. Și fac acest lucru din frică. De frică să nu piardă ceea ce detestă.

Noroc că există o ierarhie naturală în oameni. Noroc că instinctul de conservare e mai mare decât ura față de luni și față de locul de muncă.

Eu dacă aș avea un angajat care ar blestema ziua de luni pe facebook l-aș lua serios la întrebări. Dacă nu de dragul lui, cel puțin din altă cauză: oare omul acesta își merită salariul?

Dacă oamenii muncesc cu scârbă ce te aștepți să iasă din mâinile lor?

Dincolo de aspectele astea aș specula că există o problemă și mai mare. Am înțeles că urăști „acest tip de muncă” pe care ți-o aduce iarăși și iarăși ziua de luni. Dar care este un lucru pe care l-ai face cu drag și pentru care ai ruga ziua de luni să vină?

Mă tem că mulți nu ar ști ce să răspundă. Ori pentru că sunt leneși cronici și ar ține-o doar într-o petrecere, ori pentru că și-au acceptat soarta de condamnați la o muncă de rahat și nu au îndrăzneala să mai viseze.

Unii ar întreba ce soluții ofer dacă am ridicat problema. Nu pot răspunde - pentru că nu am ridicat problema de tot. Mai e și școala în joc. Oamenii înjură luni lunea încă de mici. E în măduva oaselor, aproape genetică boala. Și e aproape imposibil să reeduci adulți.

Soluția într-un cuvânt ar fi EDUCAȚIE, dar pentru copii. Despre asta într-o zi de luni.

miercuri, 19 decembrie 2012

Cursuri gratuite online, universități de top

sursă imagine: http://www.openculture.com
Găsiți AICI o listă cu peste 500 de cursuri online din domenii diverse.

Universitățile care pun la dispoziție cursurile nu sunt anonime deloc. Așa că așteptați-vă la calitate.

Udacity: Cursul de inteligență artificială cu Peter Norvig

Cursul de inteligență artificială al lui Peter Norvig și Sebastian Thrun a fost adaptat și pentru Udacity.

Cred că e un curs pe care orice programator (care nu are acces la ceva mai bun - și în România cel puțin e foarte improbabil să aibă acces la ceva mai bun) ar trebui să-l urmeze.

Cred că urmează vremuri interesante în ce privește tehnologia.

Click AICI pentru curs.

Peter Norvig despre curs:


marți, 18 decembrie 2012

Un fenomen curios și repetat la LIDL

Mă duc la LIDL tot la 2 zile. Au apă ieftină în primul rând. Dar în general raportul preț calitate e satisfăcător la multe produse.
Casele de markat sunt dispuse în așa fel încât rândurile de clienți sunt alăturate și caserițele stau spate-n spate. Ce vreau să subliniez aici este că dacă stai la un rând vezi numaidecât ce se întâmplă pe celălalt. Sau ar trebui să poți vedea dacă vederea te ajută.

Și acum fenomenul curios. 

De multe ori mi se întâmplă să ajung la casele de marcat și să observ două rânduri alăturate, dar la un rând să se afle1-2 clienți, iar la celălalt coada să se întindă chiar și la 3 metri în spatele bandei rulante.

Mi se întâmplă și mie uneori să aleg rândul mai lung. Dacă văd că la unul sunt 3 cu niște cărucioare îndesate cu tot felul de iaurturi și bombonele și la celălalt sunt 6 cu articole puține. Dar acest lucru nu se aplică în cazul despre care vorbesc.

De regulă mă așez în spatele singurei persoane din rândul scurt și mă uit la coada alăturată. Omul de pe locul 5 se uită la mine, își întoarce privirile, apoi își inspectează coșul, se uită iar și stă la rând.

Fenomenul nu este unicat. Se repetă și de fiecare dată mă întorc acasă mirat. Oare la ce se gândesc oamenii din rândul alăturat?

Sunt aici două aspecte:
  1. Din capul locului s-au așezat la rândul mult mai lung.
  2. Se uită la rândul mai scurt (nu cei care au deja produsele pe bandă, ci cei care le au în cărucioare și trebuie să facă doar 3 pași) și stau la rândul lung.
Primul aspect îl înțeleg ca fiind o chestiune de neatenție. Dar pe al doilea nu-l înțeleg deloc. Aș putea specula doar că este ar însemna un fel de recunoaștere a unei greșeli faptul de a se muta la rândul scurt. Și cum noi oamenii stăm mai prost la acest capitol al recunoașterii greșelilor ne facem că plouă.

Altceva nu-mi trece nimic prin cap. Ar fi interesant de făcut un studiu legat de acest comportament.

Oricum, acesta este încă un element pentru care-mi place LIDL. Cozi scurte chiar și atunci când e aglomerat.

luni, 17 decembrie 2012

Coursera: curs nou de Computational Finance

Azi a început un curs nou pe Coursera: Computational Finance and Financial Econometrics.

Learn mathematical, programming and statistical tools used in the real world analysis and modeling of financial data. Apply these tools to model asset returns, measure risk, and construct optimized portfolios using the open source R programming language and Microsoft Excel.  Learn how to build probability models for asset returns, to apply statistical techniques to evaluate if asset returns are normally distributed, to use Monte Carlo simulation and bootstrapping techniques to evaluate statistical models, and to use optimization methods to construct efficient portfolios.Consider advancing your studies in this topic by enrolling in University of Washington’s course in Financial Data Modeling & Analysis R. You’ll gain access to meaningful interaction with instructors and relevant assignments, readings and multimedia material, as well as earn a valuable University of Washington credential.
 Nu văd rostul de a sta să detaliez mai mult. Cei care au fost prinși de introducerea citată mai sus sunt doar la un click distanță de enroll. Click AICI.

sâmbătă, 15 decembrie 2012

Hobitul - de la carte la film

Am fost la film. Prima dată în câțiva ani, iar dacă nu despre Hobitul ar fi fost vorba aș fi lipsit bucuros.

Am auzit multe comentarii în care se critica ba apariția lui Galadriel în film, ba faptul că de ce-i trilogie dintr-o carte pe când Stâpânul Inelelor este trilogie de filme din trei volume.

Eu am fost și rămân încântat de ambele aspecte criticate, ba chiar mi-aș dori mai multe personaje și dacă se poate o adaptare cât mai detaliată a firului povestirii.

Nu am avut nicio așteptare ca litera din cartea Hobitul să fie respectată. Și nici n-a fost din câte înțeleg. Pesemne că pentru a fi un film de succes nici nu trebuia să fie. Se înțelege de la sine că filmul trebuie să se vândă. Pot considera un gest artistic și faptul de a ști care sunt așteptările maselor și abilitatea de a face în așa fel încât acestea să fie satisfăcute. Iar dacă pentru asta un gnom trebuie făcut mai puțin neghiob ori toată compania lui Thorin numaidecât să capete abilități de circari care azvârle cu farfurii fără să le spargă, foarte bine. Nu am nimic împotrivă.

Unul dintre lucrurile care pot spune că nu mi-a plăcut (și cel mai probabil nu mi-au plăcut pentru că a venit în conflict direct cu imaginația mea) este supușenia pe care o arată Gandalf față de Galadriel. Unul dintre lucrurile clare, printre multele cu posibile multiple interpretări, din opera lui Tolkien este că Gandalf era un maiar trimis de valari (mai cu seamă trimisul lui Manwe, căpetenia valarilor).

Nu spun că privirile lui Gandalf n-au putut fi rătăcite de către cea care odată cu plecarea lui Lúthien Tinúviel a rămas probabil cea mai frumoasă ființă dintre copiii lui Ilúvatar. La urma urmei o vedem pe Melian maiara captivată de elful Thingol. Nu ar fi nicio dificultate ca lui Olórin maiarul să-i fie furate privirile de către Galadriel elfa. Dar în film mi-a fost lăsată impresia de un soi de supușenie care nu pare a reieși din opera lui Tolkien.

Nici uriașii munților nu s-au potrivit în povestea ecranizată de creierul meu. Îmi imaginam totuși niște uriași mai puțin uriași decât munții. Și oricum alcătuiți din altceva decât rocă. De asemenea îi vedeam jucându-se (un joc periculos pentru gnomi și un hobit care visează la mămăligă) și nicidecum luptând. Dar înțeleg că pentru cel care urmărește filmul și n-a citit cartea este cu mult mai palpitant să-i vadă pe gnomi prinși în mijlocul unei lupte de asemenea anvergură decât să zărească la o oarecare depărtare un uriaș care se joacă prin ploaie cu tone de rocă.

Nu în ultimul rând, dar ultimul aspect pe care vreau să-l aduc în discuție, este accentuarea rolului lui Biblo în pietrificarea trolilor în detrimentul importanței pe care relatarea din carte o oferă lui Gandalf.

Pentru cineva care n-a citit Tolkien sunt sigur că filmul poate produce o uriașă încântare. Ceilalți cred că vor rămâne la versiunea proprie deși unele personaje care n-aveau față destul de clară și-au primit fața zilele astea.

De fiecare dată când ajungeam la Thorin trebuia să-i recreez imaginea în imaginație, acum nu va mai trebui. Mi-o voi aminti doar. Și bine-nțeles că va arăta foarte asemănător cu imaginea de mai jos:

La fel va fi anul viitor pentru Beor și elfii pădureni. Trebuie să mă asigur că-i mai vizitez până atunci. Vreau să-i mai văd odată așa cum îi știam, să le pot altera și recrea chipurile după bunul plac al dansului sinapselor mele.

Și încă un lucru. Nu cred că vreun regizor ar îndrăzni să-i ofere o față lui Lúthien Tinúviel. Cum ar putea?

miercuri, 12 decembrie 2012

Random links (2)

Linkuri pe care le-am găsit de folos în ultimul timp:

  1. Transparency International
  2. Ghid de exprimare corectă
  3. Nikon România
  4. pixabay (public domain images - peste 90% din imaginile de pe acest blog sunt preluate de aici)
  5. Screen Capture (by Google) - (o extensie pentru Chrome)

luni, 10 decembrie 2012

Te oprești dacă efectul potențial nu mai justifică acțiunea?

Am spus că nu doresc să-i dau acestui blog un iz electoral. Așa că l-am păzit de astfel de postări. Însă odată ce termenul nu-i mai poate fi aplicat, fiind încheiate atât campania electorală cât și alegerile, pericolul a fost risipit. Așa că trec la subiect fără a-mi impune niciun fel de filtre.

Am 2000 de „prieteni”, cu tot cu ghilimele, pe facebook. Zilele trecute am avut un imbold suficient de puternic pentru a duce un soi de campanie electorală negativă. Cu alte cuvinte nu am răspândit niciun fel de material electoral prin care să ridic în slăvi vreun partid/alianță/candidat, dar am răspândit și compus o sumedenie de postări care se opuneau unei anume formațiuni.

Fiind conștient că rezultanta este compusă din acțiuni greu de numărat mi-a ajuns să știu că sunt una dintre „forțele” care împing într-o anume direcție. Ba chiar ajunsesem să mă satur - cei care mă cunosc știu că citesc cu drag cu totul alte lecturi decât inepțiile pe care oameni care se laudă că știu folosi xerox-ul sau care își culeg meritele de pe urma plagiatelor le scot veșnic pe gură. Așadar, câteodată cu scârbă, am împins într-o anume direcție, iar imboldul pe care-l aminteam mai sus îl socotesc unul cu precădere civic și de bun simț.

Dar acum s-a terminat. Nu mai este nimic de împins. Ori cel puțin mie nu mi-a mai rămas nimic de împins. A lansa postări doar de dragul de a primi like-uri de la oameni cu o orientare similară nu mi se pare o înțeleaptă folosire a timpului. Până acum câteva ore miza era cu totul alta, potențialul postărilor era cu totul altul. Acum nu mai găsesc niciun fel de rațiune în spatele unor astfel de postări.

Remarc însă că pentru mulți nu s-a terminat. Pesemne că nu căutam același lucru sau nu eram împinși de la spate exact de aceeași motivație. Pentru unii scârba față de un partid, o alianță sau un om politic este suficientă pentru a se socoti drept motivație mai mult decât suficientă pentru a continua demersul.

Deși în mod controlat mi-am limitat timpul petrecut pe facebook și citind presă politică la un maxim de 30-40 de minute pe zi este evident că acele minute au fost investite în respectiva activitate.

Aici fac o paranteză pentru cei care au probleme legate de controlul propriului timp. Recomand folosirea aplicației http://hootsuite.com. Dacă doriți să fiți prezent pe facebook/twitter prin postări puteți să le programați toate din timp. În 20 de minute poți scana zeci de articole și le poți programa să ajungă la o anumită dată și oră pe facebook. În felul acela poți lăsa impresia „uite cât stă ăsta pe facebook” când de fapt te-ai apucat de mult de alte treburi. Și aici închid paranteza.

Spuneam în titlu că „te oprești dacă efectul potențial nu mai justifică acțiunea”. Și la mine, după cum am exprimat mai sus, nu o mai justifică.

De asemenea nu văd niciun lucru bun în a fi condus de scârbă. Adică oamenii, ori de proști, ori de mincinoși, cu greu pot îndruga 2 fraze în 2 zile diferite fără să se contrazică și tu care te socotești având capul pe umeri și un simț moral decent să stai și să pierzi timpul comentând aberații de politicieni. Aș zice că în acest punct scârba ți-a furat o doagă.

Vezi ce se petrece de fapt? Timp important (Sunt convins că alții petrec cu mult mai mult de 30 de minute în această activitate. Oricum, de ce nu ar fi și 30 de minute considerate „timp important”?) este dat pe tâmpeniile altora - timp în care tu nu devii mai bun la niciun nivel: nu devii nici cel puțin un critic mai bun (pentru că minciunile sunt prea evidente pentru a necesita un efort pentru a fi descusute).

În acest fel prostia curge dinspre politicianul desconsiderat de tine spre tine cu o viteză direct proporțională cu timpul petrecut în a analiza zisele și făcutele politcianului. Este înțeles să le analizezi dacă asta-ți e treaba (fiind jurnalist ori altceva care are tangență cu subiectul), dar dacă o faci „doar așa” atunci mă tem că ești victimă a politicianului.

Consider că este de ajuns cât sunt oamenii victime ale politicienilor prin măsurile pe care le iau aceștia la nivel de guvern/parlament. De ce te-ai mai oferi voluntar să le fii victimă mai mult de atât? De ce ai deveni mai puțin instruit? În cele 30 de minute ori mai mult ai putea citi dintr-o carte ori ai putea face lucruri care te edifică.

Mă îndoiesc că vreun discurs al unui politician român actual ar putea avea la ora actuală caracter edificator.

Sunt doar niște recomandări și considerații personale cele amintite. Nu dau lecții și nici nu pun pe nimeni la zid. Înțeleg că suntem un amestec de motivații și scopuri diferite (la urma urmei s-a văzut asta și la alegerile parlamentare, nu?).

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Butterfly Effect, obiceiurile și viața

sursa imaginii: http://en.wikipedia.org/wiki/Butterfly_effect

Dacă viața de zi cu zi sau felul în care viața noastră va arăta peste ani ar fi ușor de prezis pornind pur și simplu de la cum stau lucrurile la timpul T probabil că am acorda o mare atenție fiecărui moment al vieții. 

Dar lucrurile nu stau așa. Chiar și când ne avântăm în a face predicții ne limităm de fapt la probabilitate în loc de certitudine și de cele mai multe ori nu putem face niciun fel de predicție.

Lucrurile stau însă mai rău de atât. Mă uit în jurul meu (și uneori în oglindă) și văd două lucruri: 1) oamenii (mă includ și pe mine aici) sunt preocupați de cum va arăta viața lor în viitor și 2) în același timp și de cele mai multe ori nu dau doi bani pe felul în care acțiunile prezente le vor afecta viața pe care vor să o știe bună.

Știu că aici se poate spune că ne-am strica de cap dacă am fi atenți la fiecare acțiune evaluând-o în raport cu posibilele sau probabilele efecte din viitor. Dar cum ar fi dacă în loc de a fi aplecați asupra fiecărei acțiuni am fi concentrați asupra fiecărui obicei?

Un punct important este că și acțiuni din cele mai mici și aparent nesemnificative la timpul prezent ar putea influența o grămadă de vieți, punând aici la socoteală și propria viață.

Dacă mă uit în trecut identific câteva astfel de puncte cruciale când am avut control asupra lucrului ales dar îmi era imposibil să estimez care va fi efectul respectivei alegeri peste 1, 2 sau 3 ani. Faptul că azi sunt programator absolvent de medicină  este unul dintre aceste rezultate.

Ținând cont de nivelul nostru restrâns de cunoștințe este imposibil să estimăm cât de diferită ar putea fi viața noastră într-un viitor îndepărtat ori apropiat doar pentru faptul că într-o joi am ieșit din casă la 9 și 3 minute în loc de 9 și 8 minute. Putem specula că dacă ieșeam mai târziu cu 5 minute am fi fost prinși de explozia unui atentat din zona în care locuim și câte și mai câte. Sunt convins că în acest fel suntem „responsabili” de o groază de accidente și decese. Dacă pietonul ajungea mai devreme cu 20 de secunde în stradă nu era mort. Dacă mama sa nu-l ținea 20 de secunde de vorbă numai ca să-i spună să fie atent când trece strada atunci fără îndoială că nu ar fi avut loc tocmai acum acest accident particular.

Sunt o droaie de lucruri fără nicio semnificație aparentă și de care depind vieți și destine. Nici eu nu-mi impun să le dau importanță și nu aș cere să facă asta cuiva. Există însă o categorie unde gradul nostru de predictibilitate crește semnificativ - cateogoria lucrurile repetate, obiceiurile.

Aici este destul de ușor să facem predicții, dacă nu să scoatem la înaintare numere precise de genul „există 27% probabilitate să...” cel puțin să putem spune „este mai probabil să X dacă fac Y” sau este „mai improbabil să A dacă fac B”. Unele obiceiuri putem să ni le dezvoltăm în conformitate cu munca altora, altele putem pur și simplu să le născocim.
  • este mai improbabil să am probleme cardiace grave dacă fac aproape zilnic mișcare fizică
  • este mai improbabil să fac cancer dacă mănânc des brocoli
  • este mai probabil să am o soție împlinită dacă-i ofer constant timp de calitate
  • este mai probabil să pot lua decizii bune dacă sunt odihnit și nu abuzez de organismul meu
Astea sunt niște chestiuni cu totul generale și care se aplică aproape în toate cazurile. Mai sunt și altele care sunt specifice felului în care funcționăm sau ne-am obișnuit să funcționăm. Și există și obiceiuri rele care pot mânca sănătate, relații și timp. Dar în toate cazurile este vorba de noi și de felul în care noi folosim lucrurile.

Și da, depinde și de motivațiile și scopurile noastre. Nu poți spune că cineva care are ca scop să îngrașe nu știu câți porci pe Farm Ville își pierde timpul dacă stă 4 ore din zi pe Facebook - de fapt este un individ care-și urmează cu responsabilitate un scop. Nu-i cunoaștem motivațiile și poate nu ne-ar asculta dacă am încerca să-i spunem că scopul lui nu este tocmai unul nobil. 

În sfârșit, e mai probabil să „fie bine” dacă în loc să lași obiceiurile să te aleagă pe tine îți faci un obicei din a-ți alege obiceiurile. Dacă pare ambiguu gândește-te la câți și-au plănuit să-și facă un obicei din a fuma, a se droga, a petrece timp semnificativ pe facebook, etc.

Mi se pare că obiceiurile bune, ca să devină ale noastre, necesită un oarecare efort. Obiceiurile rele devin ale noastre aproape pe nesimțite și fără a fi conștienți că am făcut vreodată un efort pentru a ni le însuși.

miercuri, 5 decembrie 2012

Avertisment cu privire la interpretarea raportului Transparency International 2012

În atenția celor care doresc să folosească raportul Transparency International 2012 pentru un anumit fel de concluzii și în special pentru jurnaliști: să nu vă treziți în situația de a compara mere cu pere.

Metodologia alcătuirii scorului a fost schimbată, așa că orice comparație cu scorul din 2011 este fantezistă. Puteți compara țări cu țări folosind scorul actual, dar nu puteți compara corupția din 2012 cu cea din 2011.

Așa că nu se poate spune despre România că a fost ori nu mai puțin coruptă decât anul trecut din moment nu se pot compara scorurile celor 2 ani (văd că unii au și început să sară la concluzii și comparații).

Imagine printată de AICI.

marți, 4 decembrie 2012

Autodidactism (1)

„Every scientist - indeed every professional scholar worthy of the name - has to be an autodidact. That is, he or she must become seriously knowledgeable about subjects on which they could never find a teacher.” (The Passion to Learn - An inquiry into autodidacticism)

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Românii, mediocritatea și oamenii politici

A. S. Acest articol și acest blog nu au niciun scop electoral. Autorul nu are niciun fel de afinitate pozitivă politică (am spus pozitivă pentru că negativă am: nu apreciez la niciun nivel felul în care USL se raportează în primul rând la problema plagiatelor) și este suficient de ignorant cu privire la curentele politice încât să nu aibă un discurs coerent despre socialism, liberalism sau democrație (și tocmai de aceea nu va avea niciun fel de discurs în această privință). În acest articol aplecarea este asupra discursului omului politic și a așteptărilor pe care cel care emite anumite idei trebuie să le aibă, în măsura în care este conștient, de la audiența sa. Referitor la momentul apariției articolului, acesta coincide cu perioada campaniei electorale tocmai pentru că discursul a avut loc în perioada campaniei electorale (acum câteva zile) și de la acest discurs s-a născut și ideea articolului.

După ce avertismentele de rigoare au fost expuse să trecem dar la problema discursului despre care vorbeam. Îl citez pe domnul Crin Antonescu, co-președinte USL:
Important de spus un singur lucru, de multa vreme si oficial in aceasta campanie electorala, noi le spunem oamenilor cinstit, daca votati USL si USL castiga majoritatea mandatelor, premier va fi Victor Ponta. Daca presedintele in functiune ignora, incalca, batjocoreste inca o data un vot coplesitor, categoric al cetatenilor romani, noi avem doua posibilitati, ori le spunem oamenilor, 'degeaba v-am spus sa ne votati, nu vrea dl Basescu, il considera pe dl Ponta porc, degeaba ati venit la vot', sau sa il suspendam a doua oara, dar nimeni nu vrea inca o suspendare. Nu avem alte variate decat cele doua si categoric vom merge pe varianta suspendarii. (sursa)
 Trei elemente doresc aici să abordez:

  1. Implicațiile logice ale afirmațiilor din discurs.
  2. Așteptările intelectuale pe care politicienii le au de la audiența căreia consideră că se adresează.
  3. Unele considerente cu privire la o societate în care acest discurs poate avea succes.
Promisiune elctorală:
„...de multa vreme si oficial in aceasta campanie electorala, noi le spunem oamenilor cinstit, daca votati USL si USL castiga majoritatea mandatelor, premier va fi Victor Ponta.”
În opinia mea, pe care voi încerca să o argumentez cât mai bine, domnul Crin Antonescu aici se adresează unei audiențe pe care o consideră oarecum redusă mintal (sau oricum, cu o inteligență sub medie): dacă desemnarea premierului este atribuția președintelui, atunci cum ai putea să promiți electoratului că desemnarea nominală a premierului ține sau nu de vreun vot? De vot ține doar desemnarea unui premier al unui partid politic dacă partidul respectiv are majoritate absolută (ceea ce nu este cazul nici dacă USL are majoritatea absolută, USL nefiind un partid). Dar și atunci este vorba despre desemnarea unui membru al partidului câștigător și nu despre desemnarea explicită a domnului Victor Ponta (sper că nu sunt ignorant aici - dacă sunt, cineva să mă corecteze).

Cu alte cuvinte promisiunea „premier va fi Victor Ponta” se poate traduce în mod practic în felul următor:
Dacă USL câștigă majoritatea mandatelor și președintele Traian Băsescu își exercită dreptul constituțional de a desemna premierul în așa fel încât acest drept nu reflectă dorința USL, atunci Traian Băsescu va fi suspendat tocmai pentru că și-a exercitat o atribuție în mod constituțional. Noi putem suspenda președintele așa cum dorim: îl putem suspenda pe motiv de încălcare a Constituției, dar la fel de bine îl vom suspenda pe motiv de respectare a ei.
Această promisiune a domnului Crin Antonescu („...le spunem oamenilor cinstit”) este un soi de recunoaștere a faptului că se intenționează, în viitorul apropiat, practicarea dictaturii parlamentare. Ori se dictează și președintele îndeplinește, ori se suspendă președintele și oricum se face ceea ce inițial s-a dictat. Dar fără îndoială că domnul Antonescu nu pe această înțelegere mizează. Nu celor care înțeleg aceste implicații s-a adresat domnul Crin Antonescu aici, el se adresează unor oameni pe care-i consideră demni de dispreț intelectual și care ar lua un astfel de dispreț ca pe o facere de bine.

Fără îndoială că acestei audiențe îi este dedicat și clipul electoral în care USL se laudă că și-a ținut promisiunile (printre care a majorat deja salariile bugetarilor de două ori - a doua majorare fiind undeva în viitor).

În urmă cu ceva vreme domnul Antonescu declara:
România este compusă din toţi oamenii săi, împreunând genii şi analfabeţi, oameni de caracter şi prostituaţi perpetui (sursa)
Curba lui Gauss ne indică însă că geniile, precum analfabeții, constituie o minoritate - chiar dacă aflată la doi poli diferiți. Mediocrii sunt cei mai mulți - cei care nu excelează dar sunt totuși capabili să citească un fluturaș electoral. Pe analfabet nu poți miza oricâte promisiuni i-ai face - pentru că nu ai siguranța că va fi în stare să-ți deslușească numele pe buletinul de vot. Geniile sunt într-atâta în altă lume încât probabil nu-și vor întrerupe activitățile pentru un amărât de vot (iar dacă le vor întrerupe oricum sunt mici șanse să te voteze pe tine ținând cont că sunt șanse mai mari ca acestea să aibă o repulsie mai acută față de plagiat decât restul electoratului).

Problema cu oamenii mediocri nu este că ei sunt mediocri și că nu înțeleg un limbaj elevat. La urma urmei ei sunt (în stadiul actual de dezvoltare tehnologică) indispensabili unei societăți funcționale. Politicienii însă au ajuns într-o anume zonă care nu-i onorează (aici nu mai spun domnul Crin Antonescu - pentru că discursul lui nu face decât să fie unul care reprezintă clasa politică). Ei au impresia că dacă oamenii sunt mediocri și nu sunt în stare să înțeleagă un anume limbaj ori să judece anume afirmații atunci sunt totuși buni de manipulat. Este adevărat aici că sunt ușor de manipulat - de fapt sunt chiar predispuși să fie manipulați. Pentru că dezvoltarea tehnologică îi afectează pe ei în primul rând: lor li se fură locurile de muncă de către roboți, pe ei îi afectează semnificativ o scădere salarială de 10-25%, ei nu sunt priviți cu respect atunci când ajung în fața unui doctor, ei trebuie să stea la tot felul de cozi, etc. Și trebuie să existe niște vinovați pentru toate aceste lucruri (alții decât propria mediocritate). Și dacă vinovații trebuie să existe atunci politicienii sunt cei mai buni să-i ofere pe tavă. În anul 2012 pe tava mediocrilor români se află guvernarea PDL. Peste 4 ani se va schimba iar meniul.

De aici mai decurge un lucru. Faptul că disputele politice se duc la nivelul manipulării oamenilor mediocri indică tot un fel de mediocritate, dar de data asta a politicianului. Dacă politicianul este destul de inteligent, atunci este vorba despre o mediocritate morală/etică: politicianul cosideră justificat să apeleze la predispoziția mediocrului fiind lipsit de onestitate pentru a trage anumite foloase personale (cariera politică și probabil realizarea intereselor financiare). Dacă este vorba de un politician care este el însuși redus ca resurse intelectuale... atunci tot mediocritate este (și probabil că unii din cei care au cules anumite merite academice se înscriu aici, deși înclin să cred că sunt mai degrabă leneși și oportuniști).

Toate astea, cel puțin în opinia mea, indică spre o întreagă societate bolnavă. Există un cerc vicios care produce oameni mediocri prin presiune socială: oamenii sunt mediocri pentru că se dezvoltă într-o societate mediocră și societatea este ea însăși mediocră pentru că este alcătuită din oameni mediocri. Există oameni inteligenți dar mediocri din punct de vedere moral care sunt interesați ca societatea să conțină oameni mediocri intelectual (pe aceștia nu-i vei găsi încurajând dezbaterea reală sau gândirea critică). La urma urmei trăim într-un soi de evoluție socială: în România se pare că încă sunt favorizați un anumit soi de oameni politici, academicieni și jurnaliști. Restul, care nu doresc nicicum să-și dezvolte acele proprietăți necesare pentru a reuși să facă parte din grupul favorizaților, au și ei opțiuni pentru supraviețuire (unii se îndreaptă spre alte medii - în afara țării, bine-nțeles - în care calitățile deținute îi favorizează, alții pur și simplu încearcă să se conserve pe cât posibil - poate cândva mediul se va schimba).

Nu doar Crin Antonescu și-a pierdut busola. Nu doar politicienii. Românii și-au pierdut-o - cel puțin atâta timp cât nu realizează că viitorul lor, al fiecăruia, nu este exclusiv în mâna politicienilor și a statului român. Uneori pur și simplu nu Statul trebuie să-ți dea la o parte zăpada din fața ușii. Și uneori nu statul trebuie să te îndemne să nu plagiezi lucrarea de diplomă sau de doctorat. Și uneori nu statul trebuie să garanteze că locul tău de muncă va fi veșnic disponibil pentru tine (indiferent dacă ești un Dorel sau nu).

Citește și Clasa politică e scuipată din gura poporului

joi, 29 noiembrie 2012

Digoxin-ul crește mortalitatea în rândul pacienților cu fibrilație atrială

Mulți medici de la noi (în special cei care nu-și învârt cariera prin mediul universitar) ajung cam târziu în contact cu aplicația practică a studiilor din domeniu, așa că nu m-aș mira să existe o fereastră bună de timp între apariția unui studiu și folosirea concluziilor în raport cu pacienții.

Există un timp chiar și până OMS procesează noile descoperiri și formulează recomandări.

Cei care aveți însă rude cu fibrilație atrială sau suferiți chiar voi de așa ceva ați putea fi atenți cu privire la utilizarea Digoxin-ului. Nu spun aici să vă prescrieți propriul tratament ori să vă tăiați de pe listă medicamente de capul vostru. Dar dacă aveți posibilitatea ca sub nasul medicului să schimbați Digoxin-ul probabil că nu ar fi un lucru rău ținând cont de studiul de mai jos:


Digoxin, a drug that has been used worldwide for centuries to treat heart disease, is associated with a significant increase in deaths in patients with atrial fibrillation (AF), according to results from a study published online today (Wednesday) in the European Heart Journal [1].
Digoxin is extracted from the foxglove plant (digitalis) and it helps the heart beat more strongly and with a more regular rhythm. It is commonly used in AF patients, and also in patients with heart failure. However, it can be problematic to use successfully as there is a narrow dose range at which it is effective and beyond which it can be dangerous. High levels of digoxin in the blood have been correlated with an increased death rate in patients.
Researchers led by Samy Claude Elayi, associate professor of medicine at the Gill Heart Institute, University of Kentucky, USA, analysed data from 4,060 AF patients who had enrolled in the landmark Atrial Fibrillation Follow-up Investigation of Rhythm Management (AFFIRM) trial in order to determine the relationship between digoxin and deaths in this group of patients.
They found that digoxin was associated with a 41% increase in deaths from any cause, after controlling for other medications and risk factors, and that an increase in deaths occurred regardless of gender or the presence or absence of underlying heart failure. Digoxin was also associated with a 35% increase in deaths from cardiovascular causes, and a 61% increase in deaths from arrhythmias (problems with the rate or rhythm of the heart beat).
Professor Elayi said: "These results mean that among AF patients taking digoxin compared to those not on digoxin in the AFFIRM trial, within five years one additional patient out of six will die from any cause, one additional patient out of eight will die from cardiovascular causes, and one additional patient out of 16 will die from arrhythmias.
"These findings call into question the widespread use of digoxin in patients with AF, particularly when used for controlling AF rate in a similar way as in the AFFIRM trial."
Until now, there have been limited data on the use of digoxin in AF patients. "Digoxin in AF patients has hardly been studied," said Prof Elayi. "The main prospective randomised controlled trials available with digoxin were performed in patients with heart failure and sinus rhythm, excluding AF patients."
As a result of these findings, the authors conclude in their paper: "Our study underscores the importance of reassessing the role of digoxin in the contemporary management of AF in patients with or without HF." (sursa)



luni, 26 noiembrie 2012

Ipoteză șoc, șocantă, INEDITĂ, incredibilă, secretă și bine-nțeles că SEXY

Ipoteza șoc, șocantă, inedită, incredibilă și secretă este că jurnaliștii n-au ajuns în halul acesta peste noapte. Publicațiile scot pe tarabele virtuale ceea ce se vinde. Dacă s-au numărat mai multe click-uri atunci când titlul are un cuvânt tâmpit și cu totul nepotrivit pentru conținutul articolului, dar care este scris cu majuscule, atunci asta se practică.

Iar jurnaliștii sunt și ei supuși unei selecții naturale. Cei care se pot coborî la nivelul de jos al intelectului pentru a da satisfacție turmei de oameni însetați de gunoaie încep să devină favorizați. Iar dacă reușesc să facă asta într-un mod natural, fără un „efort de coborâre”, atunci succesul devine garantat. 

Dar aici rolul important îl joacă foamea publicului. Și publicul este atras de ceea ce este șocant, inedit, incredibil, secret, sexy, macabru, erotic, cutremurător, uimitor, cel mai și interzis. Publicul mai este atras și de chiloți și dezvăluiri. Dacă vrei trafic atunci acestea sunt cuvintele sexy. Și neapărat cu majuscule. Pentru că acest public atras de aceste cuvinte mai are o proprietate anume: preferă oricând să citească cuvântul CRACI dintre multe alte cuvinte scrise mai mărunt decât un titlu care să exprime cât de cât ceea ce conține articolul.

Așa că acest cititor dacă vede CRACI în titlu este deja cucerit. Dacă sunt CRACII Nicoletei Luciu cu atât mai bine. 

Titlurile din presa noastră (pretinsă de calitate) nu mai sunt menite pentru a rezuma într-un mod cât mai  veridic conținutul articolului. Titlul este doar un cârlig fără referire veridică la conținut. Una este să scrii un titlu veridic și să-l formulezi într-un mod care funcționează drept cârlig și cu totul alta este să te îngrijești doar de cârlig. La noi din păcate a rămas doar cârligul. 

Uneori chiar și conținutul este sacrificat în același mod. Înțeleg că înflorești cu privire la cine știe ce crimă și dramatizezi de dragul audienței relatarea, dar presa de la noi a căzut într-o extremă periculoasă. Dramatizează și înflorește atât articolul în care apar CRACII Nicoletei Luciu cât și articolul în care relatează despre cine știe ce studiu științific.

Așa că dacă în articolul original (la noi jurnaliștii nu sunt în stare să citească ei înșiși un articol științific și apoi să scrie un articol jurnalistic, ei citesc doar articole jurnalistice scrise de străini care au citit articole științifice și apoi „traduc” doar articolul jurnalistic) este vorba despre probabilitate în articolul din presa românească se vorbește despre certitudine. Dacă-i vorba despre posibilitate se scrie numaidecât despre un pericol foarte probabil. Dacă-i vorba despre dieta mediteraneană atunci ne referim degrabă la porcul românesc. Dacă-i despre femeile din China atunci e despre femeile de Olt.

Citeam într-o publicație cu tradiție de la noi că 27% din femeile care consumă 2 cafele pe zi sunt infertile. M-a intrigat o asemenea pretenție (mai ales că am o prietenă care încearcă de o vreme să rămână însărcinată și consumă 2 cafele pe zi) așa că am făcut un pas mai departe și am verificat sursa indicată. Nici vorbă despre asemenea informație în sursă. Le scriu. Îmi răspunde o doamnă că nu ea a scris articolul (imaginați-vă: scrii la adresa de email a redacției cu privire la o problemă apărută în publicație și îți răspunde cineva de acolo că nu a fost el). Îi răspund că nu are importanță cine, că eu mă refer la informație. Pot să-mi indice o altă sursă? N-am mai primit niciun răspuns. Am scris iar, i-am rugat atunci să șteargă articolul ținând cont că dezinformează. Niciun răspuns. Articolul tot online.

De aici eu înțeleg că redacția în sine nu-și bate capul cu veridicitatea. Ei au trecut de mult de la ale jurnalismului. Acum ne ocupăm cu altceva: să ținem ocupate niște minți care salivează după gunoaie. În lumea produselor palpabile fizic e greu să-i vinzi cuiva fără să se plângă o bucată de baligă în loc de pâine. În lumea informației (cel puțin la noi) te vei trezi că se refuză pâinea, iar baliga are un loc de cinste în numărul de clickuri. 

Iar în acest mod presiunea selectivă din redacții își face jocul. Horoscopului i se face copy-paste. El este așa cum l-a scris „cercetătorul”. Informației științifice i se taie și i se adaugă - căci dacă nu e destul de horoscopizată nu se vinde.

Asta e societatea în care trăim. Oamenii care votează. Oamenii care evaluează valoarea de adevăr a politicienilor (de ce credeți că unii politicieni își permit să scoată contradicții de la o zi la alta?). Ca politician este suficient să citești presa românească pentru a-ți da seama că cititorilor care o consumă poți să le spui orice, numai solicitant pentru creier să nu fie. Este suficient faptul în sine că o astfel de presă există pentru a-ți da seama că ea există ca reacție la o anume calitate a cititorilor (a celor mulți, cei care contează comercial și electoral).

duminică, 18 noiembrie 2012

Clasa politică e scuipată din gura poporului

În ultimul timp am văzut că se conturează tot mai clar un fel de demarcație între societate și clasa politică. Se spune că clasa politică își urmează propriile interese (în detrimentul societății), este coruptă și fură. Nu am nicio intenție să neg că lucrurile ar sta întocmai. Sunt totuși intrigat cu privire la această demarcație între politicieni și restul populației. Și aici am de făcut câteva observații.

Politicienii, înainte să fie politicieni, nu au fost politicieni. Știu că este un lucru evident, dar vreau să-l subliniez pentru ceea ce urmează. Singura sursă de politicieni este societatea. Ei nu iau naștere în mod inexplicabil sau sunt aduși tocmai din fundul iadului de Satan însuși cu cine știe ce nave spațiale. Politicienii au adresă, buletin, organe genitale, urechi și cam tot ceea ce are și omul din societate: societatea generează politicienii.

Iar în această societate șpaga se simte acasă. Pentru unii salariile nu reprezintă o răsplată pentru munca depusă, ci mai degrabă o răsplată pentru a te deplasa la locul de muncă. Dacă este să se și muncească atunci e nevoie de un altfel de răsplată: șpaga.

Care este subiectul principal de discuție în saloanele din spitalele din țara asta? „Tu cât i-ai dat?”, „Tu cât îi dai?”, „Da' la asistentă?” „Ciocolată și 5 lei?” „Da' la anestezist?” „Două milioane?” „Îi dai după ori înainte?”.

Pe trenurile de la CFR nu avem de-a face cu niște călători cinstiți și nași corupți. Doar nu se urcă cinstitul călător cu bilet în tren ca mai apoi să-i deie șpagă la controlor. Călătorul se urcă fără bilet ca să-i dea șpagă în valoare mai mică decât biletul. Asta e afacerea. Biletul costă 10 lei. Călătorul dă 5 lei șpagă și câștigă 5 lei.  Controlorul ia 5 lei șpagă și câștigă 5 lei. CFR pierde 10 lei.

Iar călătorul se coboară liniștit din tren și-l scuipă pe cutare politician direct în fața electorală de pe afișul din gară. Călătorul se simte cinstit. El nu a furat „atât de mult” precum politicianul a furat (sau urmează să fure).

Dar (parte din) motorina de la utilajele firmelor și primăriilor unde ajunge? Dar toate dozele de Red Bull care se sorb pe ascuns de către angajați Metro (puteam spune și Real, Auchan sau altele, dar nu denumirea e importantă)?

Fenomenul interesant este că toți acești cetățeni neonorabili ai țării se simt cetățeni onorabili ai societății. Ei pentru încă 50 de lei ies în stradă și stau 3 zile în protest (atâta timp cât trebuie să stai sau să te plimbi în protest, dar nu să muncești în protest).

Cât este de extins fenomenul cetățeanului neonorabil care se simte om de calitate, muncitor și care „n-a dat în cap în viața lui cuiva”? Au existat sondaje care, dacă-mi aduc aminte bine, indicau că fenomenul este extins. Dar probabil că încă un mod de a ne da seama că este extins este să ne uităm la obișnuință

Dacă medicii sunt obișnuiți să primească șpagă, dacă nașii sunt obișnuiți să nu rupă bilete, dacă funcționarii sunt obișnuiți să nu dea un loc fără mită unui comerciant la cutare festival și dacă în rândurile comercianților sunt obișnuiți să ascundă totdeauna la timp produsul pentru care ar fi amendați de OPC dacă ar fi prinși că-l comercializează (și alte obișnuințe) atunci cred că acesta este un indicatorul al faptului că fenomenul este obișnuit într-o mare parte a societății.

Mai sunt și alte aspecte aici. Câți dintre îndrumătorii de lucrări de diplomă sunt conștienți că-și îndrumă îndrumații spre o lucrare slabă calitativ (plagiată sau superficială)? Câți îndrumători, profesori ori conferențiari au ei înșiși lucrările plagiate? Câți studenți își cumpără lucrările de diplomă? Cu privire la studii în general fenomenul obișnuinței este din nou bine exprimat. Eu l-am experiementat în timpul facultății în felul următor: ești anormal/ciudat/zgârcit dacă nu copiezi sau/și nu-i lași pe alții să copieze de la tine.

Ideea cu obișnuința dusă mai departe ar arăta cam așa în raport cu clasa politică: nu e normal ca clasa politică să fure atât de mult pentru că noi, cei ce suntem societatea, nu am reușit să ne facem obiceiul de a fura împreună suficient de mult timp.

Odată ce există un obicei iar eticheta „și alții fac” se plimbă nestingherită prin văzduh este foarte ușor să acceptăm fenomenul ca unul normal și noi înșine să ne simțim oameni cinstiți. „Politicienii sunt hoții, nu societatea” este o etichetă pusă de unii membri ai societății în virtutea faptului că nu și-au format un obicei din a fura împreună cu politicienii. Este suficient însă ca cel care strigă „hoții” să ajungă în parlament și să aibe ocazii și să-i vadă pe alții cum profită de ocazii în mod constant. Virusul se transmite ușor, diferența este doar de sumă: ieri furai motorină din mașina pe care o conduceai pentru primărie iar azi furi direct banii de motorină (dar valoric mai mult).

Dacă am reuși să punem cap la cap sumele pe care cetățenii le-au „furat” de la CFR oare ce sumă ar ieși? Dacă am pune cap la cap valoarea orelor de muncă pe care cetățenii le-au furat și au fost totuși plătiți pentru ele? Vorbesc aici despre fenomenul Dorel.

Și pentru că avem de-a face cu niște infracțiuni cunoscute societății și petrecute chiar sub nasul și în sânul acesteia, cei care nu le practică sunt totuși compromiși într-un fel: ai văzut o grămadă de infracțiuni și n-ai denunțat niciuna.

Dacă într-o oarecare măsură asta este societatea românească atunci de ce ne-am aștepta ca cei care reprezintă societatea românească să fie altfel? Oare cel care „se descurcă” să plătească doar jumătate din biletul de tren nu ar profita dacă ar avea ocazia să fure o sumă proporțional mai mare? Oricum îl vedem că face acest lucru în mod consistent: de fiecare dată când are de parcurs o distanță proporțional mai mare cu trenul, și plătește doar jumătate, a furat proporțional mai mult. 

De ce nu ar face asta dacă ar ajunge în politică unde proporția crește de milioane de ori? Există într-un mod magic ideea întipărită în mintea cetățeanului de rând că suma maximă pe care o poți fura și să rămâi totuși om cinstit este cutare?

Dar unii cetățeni ajung în politică și așa cum cetățeanul de rând fură de la CFR fură și el probabil tot de la CFR, dar sume mai mari.

Dacă societatea în sine ar fi mai responsabilă și mai cinstită, dat fiind că din rândurile ai ajung politicienii politicieni, ar reflecta și ei societatea din care fac parte. 

Așa că nu văd rostul de a striga „politicienii sunt hoți” decât dacă nu cumva ne speriem de oglinda în care ne oferă șansa să ne privim ca societate.

P. S. Nu vreau să transmit în niciun fel ideea de „toți” în sensul de „toți din societate care au lucrări de diplomă au plagiat” sau „toți care au mers cu trenul nu și-au luat bilet”.




sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Tu unde ți-ai pus cuantificarea?

În ultimii ani am învățat un lucru de care dacă ar fi să mă dezlipesc vreodată ar trebui să depun un efort consistent. Este vorba despre cuantificare.

Pentru a ilustra ce înțeleg practic prin acest termen gândiți-vă la următoarea întrebare: „Oare petrec prea mult timp pe facebook/internet într-un mod lipsit de productivitate?”.

Sunt convins că întrebarea asta cade ca din cer pentru unii. Și cum s-ar putea altfel dacă nu ți-ai pus niciodată măcar una dintre problemele următoare?

  • nu ai definit într-un mod palpabil ce înseamnă timp productiv/neproductiv petrecut pe facebook sau internet în general
  • nu ai definit ce înseamnă „prea mult”
  • nu ai cuantificat cât timp de orice fel petreci pe facebook/internet
  • nu ți-ai planificat să-ți petreci timpul într-un fel și nu în altul
Și chiar dacă ai avea foarte clar în minte ce înseamnă timp petrecut în mod neproductiv pe internet și ce înseamnă acel „prea mult” ar fi cu totul inutil dacă nu ai apela la elementul cuantificare

Ce rost are să știu că limita mea de beri este undeva la numărul 2 când nu am stomacul aproape plin cu mâncare dacă nu cuantificat în fapt că deja am ajuns la numărul 2 în urmă cu o bere?

Și încă un lucru important despre cuantificare este că pentru a fi eficientă se impune separarea de evaluarea subiectivă: într-un mod lipsit de mistere există în noi tendința ca timpul petrecut pe facebook sau făcând nimicuri să pară mai scurt decât este. O oră s-ar putea să zboare de parcă nici n-a fost, iar la întrebarea „Oare petrec prea mult timp pe facebook/internet într-un mod lipsit de productivitate?” s-ar putea să răspund fără nicio urmă de nesinceritate că „nu prea mult”.

Există și un aspect amintit mai sus fără de care cuantificarea este cu totul fără de rost. La ce să-mi număr berile, minutele, anii și banii dacă oricum nu am niciun fel de plan și sunt o persoană care se lasă în voia sorții? De ce să știu că e DOI dacă doi nu înseamnă nimic altceva decât un număr? De ce să știu că facebook = o oră pe zi dacă oricum nu mi-ar păsa nici dacă facebook ar fi egal cu „3 ore pe zi”?

Cuantificarea are mai multe roluri decât a ne da o mână de ajutor în a ne organiza o viață. Are un anume rol în evaluarea pretențiilor de adevăr (să zicem că poate funcțina ca un soi de ajutor pentru gândirea critică). Am văzut azi într-un pliant emis de Praktiker umătoarea frază: „cumpărând mai mult economisești mai mult”. Evident că dacă începi să cuantifici prin exemple concrete respectiva afirmație vei vedea că de fapt cumpărând mai mult, indiferent de P (unde P este procentul de discount < 100%) cumpărând mai mult rămâi fără mai mulți bani. Iar dacă cineva pretinde că are acces la (sau este el însuși) un sistem de predicție al unor fapte (prețul pe bursă, prețul benzinei, venirea următoarei glaciațiuni, etc.) sunt curios în ce fel poate fi cuantificată o astfel de capacitate de predicție. Poți să rămâi la nivelul afirmației (iar eu să-ți răspund că te cred, nu te cred sau că nu sunt interesat), dar care este pasul următor? Există unul?

Și ca o provocare aș lansa următoarea deranjantă: Fără un sistem de a-ți cuantifica timpul, banii, pretențiile, energia, somnul și sănătatea (de toate felurile) tu ești o persoană care are o părere mai bună despre sine decât reflectă realitatea. Autoiluzionarea este cel mai lesne mod de a ne simți bine cu noi înșine: nu necesită efort real de a ne crește cu adevărat calitatea. De ce să facem eforturi pentru a fi cu adevărat buni (orice ar însemna asta) dacă putem foarte bine să credem pe gratis despre noi că suntem buni?

vineri, 9 noiembrie 2012

E-learning: CourseTalk

pixabay.com
CourseTalk este un site facilitează găsirea cursurilor online de calitate. Are și un sistem de rating al cursurilor, dar cum site-ul este destul de nou și voturile puține acest sistem nu cred că reflectă nici pe departe valoarea reală a cursurilor.

Ideea de a putea participa online la cursuri ținute la/de universități precum Stanford nu s-a părut un fel de minune acum un an. De atunci „industria” a explodat și se pare că stârnește entuziasm la nivel internațional (cel puțin printre cei interesați să învețe ceva).

De curând s-a alăturat și Georgia Tech cu un curs despre „Computational Investing”.

miercuri, 7 noiembrie 2012

Nevoia de a crede că avem dreptate


De-a lungul timpului mi-am schimbat crezurile despre o grămadă de „lucruri”. Față de unele nu am trecut doar o dată de la „ceea ce credeam” la „ceea ce cred acum” – salturile au fost de multe ori de felul: de la „ceea ce credeam odată” la „ceea ce am crezut înainte de a-mi schimba din nou părerea” și apoi la „ceea ce cred acum”.
Câteodată însă unele crezuri ajung să-ți fie atât de dragi încât devine foarte greu să iei în considerare dovezi sau argumente care le-ar putea da peste cap. Astfel de dovezi și argumente pot fi păstrate pe un fel de piedestal al posibilității îndepărtate și niciodată pe cel al realității imediate. Poți să dai dovadă de o gândire sclipitoare într-un domeniu în care nu ai convingeri atât de adânci și pe de altă parte să fii îngust la minte tocmai față de convingerile/domeniile cele mai dragi.
Parcă ar fi un soi de farsă pusă la cale de mecanisme ascunse ale ființei umane: să defilezi precum un mare iubitor al adevărului, precum un om rațional care ține cont de evidențe și argumente, și tocmai acolo unde ai pus însemnul „cel mai important domeniu al vieții mele” să nu-ți pese defel de adevăr, dar să-ți pese în schimb de acel sentiment, „am dreptate”, – adânc înrădăcinat și acaparând judecata sănătoasă.
Vorbesc din proprie experiență. Vorbesc probabil și din experiența altora. Dar nu vorbesc aici despre „care este adevărul” ci pur și simplu despre un fenomen care este probabil, diferit cantitativ, prezent în toți oamenii: în creaționiști, evoluționiști, oamenii de stânga, oamenii de dreapta, conservatori, oamenii pro-avort, oamenii anti-avort, creștini, musulmani, hinduși, etc.
Când diferite tabere intră în dezbatere nu se pune aproape niciodată problema „ascultării și evalurăii unui punct de vedere diferit” ci doar a „ascultării unui punct de vedere diferit în vederea creării aparenței de interes față de ceea ce spune interlocutorul când de fapt singurul interes în toată această poveste este acela de a te eschiva și a-ți păstra crezul dacă argumentele sunt prea puternice sau de a-i da peste nas interlocutorului dacă s-a întâmplat să facă o greșeală în prezentare”. O ilustrație aproximativă ar fi aceea a unui om care-i oferă altuia o cană în care se află un anume conținut iar cel care primește cana ignoră cu totul conținutul și privește la posibilele fisuri fine din smalțul cănii ori la defectele de fabricație precum culoarea diferită într-o zonă față de alta, iar dacă se întâmplă să fie ciobită atunci dezbatarea este câștigată în mod incontestabil.
Între timp lucrul care te face să te simți bine și să mergi mai departe este pur și simplu sentimentul că ai dreptate. Nu trebuie să ai cu adevărat dreptate, îți ajunge să crezi că ai dreptate – acesta este combustibilul. Și te scutește de o grămadă de bătăi de cap: poți ignora orice contraargumente (pentru că ele în mod necesar trebuie să fie viciate din moment ce tu crezi că ai dreptate). Și sigur că te poți simți și superior făcând parte dintr-o anume pătură a oamenilor care au un anume crez: fie ești special fiind o creație a lui Dumnezeu, fie ești luminat pentru că ai renunțat la crezurile medievale ale unor oameni a căror IQ mediu este cu peste 15 puncte mai scăzut decât al tău, fie  găsești tu ceva care să te facă superior în funcție de crezul la care se întâmplă să aderi.
Pentru unii ar putea fi o noutate dacă le-aș spune că încercările de conservare a unui cutare crez nu sunt totuna cu încercările de a descoperi adevărul. De multe ori se întâmplă să fie tocmai două căi în direcții opuse (iar în unele cazuri, în funcție de scopul pe care ți l-ai fixat în viață, s-ar putea să nu aibă niciun fel de rost formarea unei păreri despre un anume subiect).
Întrebați-vă și voi dacă vă folosește la ceva să porniți o investigație în care să investiți timp serios pentru a descoperi care este numărul de țâțe de pe ugerul unei vaci Holstein.

The Truth About Dishonesty

Niște descoperiri interesante despre comportamentul uman și mecanismele care ne împing spre a fi un fel de hibrizi morali.


marți, 6 noiembrie 2012

Autodidacticism de voie, de nevoie


Ai pățit unul din următoarele lucruri?
Wikimedia Commons
  • Ai pățit să ți se predea la școală că X este în cutare fel, să mergi acasă, la cămin sau pe unde îți duci veacul și să te informezi puțin mai larg – citind de exemplu câteva studii recente, mai recente decât cursul vechi de ani și ani al profesorului, și apoi să fii taxat la examen că nu ai spus lucrurile așa cum sunt scrise în curs?
  • Ai pățit să mergi la școală, profesorul să predea de pe „slaiduri”, tu să nu scrii (de fapt să citești altceva pe sub bancă – nu pentru că nu ai fi interesat de materie, dar în ritmul lui de dictare nu ai altceva de ales: ori dormi, ori citești ceva interesant să rămâi treaz) și să îți amintească din 5 în 5 minute să scrii? Iar apoi, ca tabloul să fie complet, să te trezești că cere un stick pe care să vă pună cursul după ce e încheiată predarea?
  • Ai pățit ca profesorii tăi să nu fie la curent cu bibliografia recentă a domeniului în care se presupune că sunt profesori/lectori/asistenți universitari?
  • Ai pățit să ți se ceară să redai informație în loc să ți se verifice nivelul de înțelegere al informațiilor?
Unii profesori din păcate nu sunt altceva decât niște neghiobi care poartă eticheta de profesor. Da, neghiob este cuvântul potrivit. Dacă nu ești pasionat de materia lui, atunci te face să o urăști. Dacă ești pasionat, atunci funcționează ca o frână. Și cui să te adresezi pentru „mai mult” dacă nu profesorului?
Unii nu ajung pe la olimpiade naționale ani la rând doar pentru că li s-a întâmplat ca în clasa a VII să se îndrăgostească de cine știe ce fată bună la învățătură (despre mine vorbesc aici). Ajung acolo (și mai departe) pentru că sunt pasionați de un anume domeniu.
Dar ce faci când dai peste un profesor din acela neghiob? Și așa ajungem la autodidacticism.
Diplome se obțin ușor azi. Educația se obține mai greu. Probabil că greutatea de obținere a educației este direct proporțională cu ușurința de obținere a diplomei.
Pe de altă parte, dacă prin autodidacticism înțelegi doar faptul că „înveți singur” atunci cred că e o problemă cu termenul. Păi toți care învață, fie că sunt ori nu autodidacți, învață singuri. Eu învăț, nu profesorul în locul meu. Delimitarea este făcută doar la sursa informației, nu cu privire la latura „învață singur”?
Despre avantajul de a avea lângă tine, la fiecare pas, un adevărat maestru în acel domeniu nu are rost să vorbim. Sigur că e un avantaj. Dar dacă ai lângă tine un neghiob sau un mediocru? Informațiile pe care ți le poate oferi le poți obține la fel fel de bine (de fapt mult mai bine, și la zi) și singur. Nu ai nevoie de cineva care să-ți dicteze informații depășite din anul ’92.
Cel mai mult timp l-am pierdut în facultate: câte 2-4-6 ore de curs în care cineva se apuca să-ți dicteze informație de pe un slide. Și apoi îți dădea și slide-ul acasă. Și ce să mai zic că am mers la examen, i-am spus informația de pe slide și a spus că nu e corect. Mă înțeleg că am chiulit de la unele cursuri, în special de la astfel de cursuri.
În contextul în care adevărații profesori maeștri sunt o raritate în învățământul nostru, cu toții care învățăm suntem autodidacți de fapt. Unii suntem niște autodidacți șchiopi, pentru că operăm cu informațiile și limitele unor persoane care n-au ce căuta în învățământ.
Așadar, dacă ai un profesor bun, bucură-te de el. Folosește-l la maxim. Bate-l la cap. Scoate tot ce e mai bun de la el (dacă te doare de materia lui). Dacă ai un profesor care este acolo doar pentru că cineva trebuie să fie pe post, atunci lasă-l. Există alternative. Sunt valabile și dacă nu ai profesor deloc (sau ai făcut o facultate deja, fără să înveți mare lucru):
  1. Definește-ți domeniul de interes cât mai clar. Nu ai toată viața la dispoziție să înveți și să citești tot felul de rahaturi irelevante. Vrei să fii profesionist în acel domeniu. Diploma este o problemă secundară. Oricum se dă și pe merit, și degeaba.
  2. Leagă relații cu persoane care au aceleași interese: schimbul de informații, de cărți, de idei este mai productiv decât relația cu profesorul frână.
  3. Nu uita că suntem în era supraspecializării. Aproape că nu mai există practicieni de chirurgie generală. Și cei care au un astfel de titlu își împart de fapt pacienții pe organe. Acesta este doar un exemplu din lumea medicală. Dar este cam la fel și în alte domenii. Nimeni nu poate preda toate limbajele de programare, nimeni nu poate fi profesor sau doctor în toată istoria. Așa că încearcă să ai o viziune de ansamblu asupra domeniului scroafă și apoi alege-ți un porcușor pe care să-l îngrași. Altfel există riscul să te pierzi în era informației.
  4. Stai conectat la ultimele informații din acel domeniu. Urmărește ultimele cărți publicate, ultimele studii, ultimele inovații. Nu ești autodidact în sensul că tu însuți faci descoperirea. Ești autodidact prin faptul că accesezi informația, o practici și o stăpânești. Dacă tu însuți vei face descoperiri, felicitări. Dar până atunci trebuie să știi ce s-a descoperit. Ce folos să îți bați capul să inventezi roata de la cine știe ce căruță doar pentru că ți-a fost lene să mergi în satul vecin și să vezi cum se dau pe trotinetă copiii?
  5. Practică ce ai învățat tot timpul. Învață practicând.  Conceptul de learning by doing nu este doar vorbă în vânt. Dacă ești student la medicină, atunci ai acces cam peste tot în spital/clinică. Dacă înveți statistică, atunci ai acces la o grămadă de date pentru a le manipula în scop instructiv. Dacă ești la informatică, atunci ai la dispoziție siturile NASA și FBI care așteaptă să le faci un audit de securitate gratuit. Am glumit aici. Dar ai cu siguranță acces la un calculator pe care poți programa până îți tocești tastatura (ori degetele).
  6. Fii profesionist, nu diletant. Dacă înveți un lucru doar pentru că „trebuie să ai și tu un job”, atunci nu e cazul. Ai diplomă, ai job. Așa că stai liniștit, poți să rămâi și fără învățătură. Diploma se ia fie că înveți, fie că nu înveți. Pentru ceilalți, în cazul cărora nu este vorba pur și simplu doar de a avea un job, ar fi bine să sune diferența între profesionist și diletant.
Cam astea ar fi niște lucruri de început. Ținerea cu sfințenie a primelor cinci puncte îl vor implica în timp și pe al șaselea. A te preocupa de al șaselea și a le neglija pe cele cinci, îl face pe cel din urmă imposibil de atins.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Pagini