marți, 17 decembrie 2013

Arunci și ... șase-șase!

sursă imagine: pixabay.com

Nassim Taleb - The Hidden Role of Chance in Life and in the Markets:
Those who were unlucky in life in spite of their skills would eventually rise. The lucky fool might have benefited from some luck in life; over the longer run he would slowly converge to the state of a less-lucky idiot. Each one would revert to his long-term properties.
Așadar, dacă se întâmplă să fii prost (și regula este că atunci când ești prost nu știi că ești) poți fi lovit de „ghinionul” de a avea noroc într-un anumit aspect (financiar, politic sau de altă natură).

Acest „ghinion” de a avea noroc (care din fericire este improbabil să se repete constant) îți va întări convingerea că nu ești prost, ba mai mult s-ar putea chiar ca niște colegi de societate să pună norocul tău pe un soi de inteligență sau aptitudini care fie nu-ți aparțin, fie - dacă-ți aparțin - sunt irelevante pentru „realizările” tale (să nu uităm, a fost vorba de noroc, de șansă).

Astfel, cel mai bine pentru prost este să fie și ghinionist (sau dacă nu ghinionist atunci cel puțin lipsit de noroc) - pentru că în lipsa norocului s-ar putea să te gândești mai mult la propria identitate și la propriile abilități (asta dacă nu cumva o apuci pe calea sinucigașă în care să-i găsești vinovați pe alții pentru propria prostie, pe care în mod nefericit ai diagnosticat-o - spre propria liniște sufletească - drept insucces).

vineri, 1 noiembrie 2013

Iluzia evanghelicilor în contextul întoarcerii și convertirii lui Vasile Tomoiagă la Ortodoxie

sursa: pixabay.com

Celor care citesc acest articol și se întreabă cine este Vasile Tomoiagă le spun, pentru a avea sens lectura, că este un fost membru al comunității evanghelice care din ortodox a devenit baptist și după mai mulți ani din baptist a devenit ortodox

Convingerea mea este că evanghelicii (și spun „evanghelicii” de parcă eu nu m-aș socoti printre ei pentru că mă socotesc un soi aparte de fericit hibrid) trăiesc o mare iluzie iar Vasile Tomoiagă s-a lovit de această iluzie într-un mod în care puțini evanghelici au ocazia.

Voi trece aici în revistă niște elemente prezente la Vasile Tomoiagă și care în redusă măsură se regăsesc la evanghelici:
  1. Vasile Tomoiagă a avut „incertitudini”. Și nu doar incertitudini. Acumulări de incertitudini. În ograda evanghelicului plin de certitudine e posibil totuși să se rătăcească vreo una. În ograda lui Vasile Tomoiagă incertitudinile s-au făcut căpiță. 
  2. Vasile Tomoiagă a avut „tensiuni teologice”. În timp ce evanghelicul vede o armonie teologică emanată din paginile Scripturii, Vasile Tomoiagă a fost spectator la o luptă între cocoși. Dacă suntem onești știm că nu toate versetele se împacă unele cu altele așa cum ar vrea intelectul nostru. Îndrăznesc să cred că Vasile a fost tot mai înghesuit într-un colț unde nu mai putea ignora aceste tensiuni. Rezolvarea găsită de el a fost Ortodoxia. 
Cu alte cuvinte Vasile Tomoiagă a fost pus în fața nevoii de a rezolva niște probleme care nu-i sunt familiare oricărui evanghelic. Iar acum, odată întoarcerea la Ortodoxie împlinită, aceste probleme sunt rezolvate de la sine.

Problema esențială în tot acest context este „sursa autorității” și „autonomia” - ambele aplicate la interpretarea Scripturii. Întrebarea la care Vasile Tomoiagă a trebuit să răspundă onest este: „Cine are autoritatea ultimă în interpretarea Scripturii?” Și el a dat un răspuns.

Dar acum să vedem care este răspunsul pe care evanghelicii îl dau. Și, fie explicit ori implicit, ei sunt nevoiți să ofere un răspuns - și îl oferă.

Există trei răspunsuri posibile: 1) eu ca individ sunt autoritatea în interpretarea Scripturii și sunt autonom din acest punct de vedere, 2) teologii cultului neoprotestant/protestant X sunt autoritatea în interpretarea Scripturii și sunt autonom în a-i desemna pe ei ca sursă a interpretării corecte și  3) mai este un răspuns mai complex, de felul celui dat de Vasile (Biserica Ortodoxă este singura autoritate legitimă).

Marius Cruceru (și cei pentru care tilurile au valoare sau le consideră ca formă de respect să i le enumere) spunea: 
Biblia trebuie citită de toţi, dar nu este de interpretat pentru toţi. De aceea există în biserică slujba de învăţător. Dar şi aceia, învăţătorii, trebuie să fie puţini la număr. Cunoaşterea este “democratică”, cunoştinţa nu. Curiozitatea este pentru toţi, accesul la adevăr este o aventură doar pentru cei care sînt chemaţi. (sursa)
Așadar, în opinia acestuia există niște elite, chemații, cu putere de a interpreta. Restul pot face bine doar treaba cititului. Nu-mi exprim aici nici acordul și nici dezacordul față de această opinie a mai sus-numitului - subliniez doar acest aspect ca fiind un răspuns pe care îl oferă un membru al așa-zisei elite.

Desigur, implicația răspunsului dat de Marius Cruceru este că enoriașii nu pot interpreta Scriptura, aflându-se în situația: citesc, dar nu pot ști ce înseamnă - scrie ce scrie. Enoriașul, dacă e curios, trebuie să se ducă la elită și să întrebe.

Dacă enoriașul socotește de bună povestea cu elitele, atunci are o problemă la fel de dificilă: care elite sunt bune? Oricum ar sta lucrurile enoriașul acum nu mai are de interpretat versete, ci oameni. Care sunt oare criteriile prin care se determină de către un om de rând dacă un învățător e pe bune învățător și interpretează corect? Eu nu știu (și sincer nu cred că cineva știe).

După ce enoriașul s-a lămurit că sunt o droaie de învățători și mulți stau în cete, pe dealuri diferite - o ceată învățând cutare și cealaltă altceva, poate că se gândește că e totuna cu a interpreta Scriptura cu propria-i minte. Că aproape orice năzbâtie ai spune se găsește o ceată de elite care să o susțină.

Interpretezi folosindu-ți propriul căpșor că arminianismul e bun? Foarte bine. Ai ceata arminienilor. Crezi că e bun calvinismul? Foarte bine. Piper te așteaptă cu o grămadă de fani înfocați. Vrei molinism? E mai greu, că se găsesc între dealuri, prin văi, dar îi găsești și pe aceștia.

Orice ai face ești pus în situația să oferi autoritate interpretativă cuiva - ori ție, ori altora.

Mai mult de atât, există o problemă și mai serioasă care poate justifica alegerea lui Vasile Tomoiagă. E o chestiune de „unificare”.

Evanghelicul, în situația în care nu se socotește pe sine maestrul interpret al Scripturii, are două moduri în care apelează la elite. 1) Ar putea spune așa: Marius Cruceru, Piper sau X este autoritatea mea interpetativă finală în toate aspectele și doctrinele. Așa că dacă Marius Cruceru ar fi arminian și carismatic (ca să enumerăm doar două chestiuni de factură diferită) atunci enoriașul lipit de învățător ar trebui să fie și el arminian și carismatic. 2) Ar putea să adere la o învățătură a lui X și la o învățătură a lui Y în timp ce învățătura lui X la care a aderat nu este susținută de Y și învățătura lui Y la care a aderat nu este susținută de X. Acest mod fiind tot un soi de autonomie personală prin care decizi care din învățăturile lui X sunt bune și care sunt rele (valabil și pentru Y).

Vasile Tomoiagă nu mai are aceste probleme. Nu trebuie să cearnă zeci de teologi/învățători. Nu trebuie să urce munți ca să ajungă la cunoștiințele minunate ale elitelor cutare numai ca să-și dea seama că odată ajuns în vârful unui munte i se pare că muntele vecin strălucește mai tare. În Biserica Ortodoxă există o învățătură mult mai unificată decât în cultele protestante.

Aș spune chiar că omul nici nu ar trebui să aibă aceste probleme. Poate fi un hobby, poate fi o pasiune, dar nu un pretext pentru a ne executa public semenii.

Probabil că mulți dintre comentatorii care aruncă versetele biblice ca pietrele sunt bine intenționați, trăiesc însă o iluzie care vine dintr-o suprasimplificare a lucrurilor și dintr-o certitudine tâmpă că ei și numai ei (cu elitele lor) dețin adevărul absolut și cheia interpretării Scripturii.

Îndemn la o analiză mai profundă a fenomenului, la o acceptare a limitelor noastre de a cataloga gestul lui Vasile și la un minim bun-simț pentru a nu-i pune la îndoială, doar pentru că s-a întâmplat să se întoarcă în Biserica Ortodoxă, integritatea sau valoarea lucrurilor pe care le-a realizat în acest timp în care a făcut parte din comunitatea evanghelică.

miercuri, 4 septembrie 2013

Cazul copilului omorât de câini: bunica

Update - Disclaimer: în acest articol nu încerc în vreun fel să spun că nu există o problemă a câinilor comunitari sau să aduc argument împotriva eutanasierii. Pur și simplu mai ridic o problemă ignorată de societatea civilă și de presă. Înțeleg că zilele astea pline de emoții amestecate ajunge să nu spui ceva de câini pentru a fi de partea lor. Așa că spun două lucruri:
  1. Opinia mea este că singura soluție viabilă este eutanasierea (nu cred că poate exista o discuție serioasă pe tema adopției).
  2. Dacă cineva încearcă să fundamenteze problema câinilor comunitari pe cazuri izolate precum cel al copilului de 4 ani ucis, atunci pune greșit problema. Astfel de cazuri sunt izolate și cineva ar putea argumenta că dacă pe asta ne bazăm atunci sunt cu mult mai periculoși câinii din gospodării decât câinii comunitari. Înțeleg că vine mai multă emoție din cazul de față decât din cei 16.000 de oameni mușcați anual. Însă problema ar putea fi foarte bine pusă luând în considerare potențialul pericol al câinilor comunitari chiar și în absența unor cazuri tragice precum cel de față. Câinii au fost la fel de periculoși și înainte să moară acest copil și sunt exact la fel de periculoși și acum. Ce s-a schimbat a fost gradul crescut de penetrare al știrii și dezbaterea din societatea civilă. Așadar, zilele astea nu s-a întâmplat nimic cu acești câini. S-a întâmplat ceva cu noi.
sursa imagine: pixabay.com
Președintele Traian Băsescu a făcut ieri niște declarații care vor duce la zile bune de dezbateri în spațiul public. Nu discutăm aici despre jocul politicianist și capitalul (electoral) pe care ar putea spera să-l obțină președintele (pentru că dacă Guvernul refuză propunerea lui opinia publică s-ar putea să-l taxeze, iar dacă o acceptă atunci „a jucat cum a cântat președintele și nu au venit ei cu ideea”).

Dar înainte de declarația președintelui tot câinii într-o formă sau alta erau în vizor. A cui era unul dintre câini, că incidentul a fost în spațiul privat al nu știu cărei firme și nu în spațiul public (de parcă problema câinilor apare pentru primării doar dacă s-a întâmplat pe un trotuar, dacă fug și câinii apucă să mă sfâșie în curtea lui cutare atunci nu mai este o problemă a primăriei). 

Nu a existat însă niciun fel de reacție la ceea ce următorul text exprimă:
Femeia a fost audiată de poliţişti, ea susţinând că luni a fost pentru prima dată în Parcul Tei împreună cu cei doi nepoţi, în vârstă de şase şi, respectiv, patru ani, în condiţiile în care părinţii celor doi copii locuiesc în alt cartier.
Aceasta le-a spus anchetatorilor că a ieşit cu cei doi nepoţi în parcul de lângă locuinţa ei şi s-a aşezat pe o bancă, lăsându-i pe cei mici să se joace în apropiere. În jurul orei 12.00, femeia a constatat că nepoţii au dispărut şi a avut, iniţial, intenţia să-i caute. Ulterior, aceasta a renunţat, gândindu-se că, dacă aceştia se întorc între timp şi nu o mai găsesc, vor intra în panică. 
După aproximativ 20 de minute, băiatul de şase ani s-a întors singur şi a anunţat-o pe bunica lui că fratele său mai mic a fost prins de nişte câini. (sursa: mediafax)
 Avem astfel o femeie, presupusă a fi în deplinătatea facultăților mentale și responsabilă, care a ieșit cu doi copii în parc, s-a așezat pe o bancă în timp ce copiii se jucau în apropiere. Acest „apropiere” ar trebui să însemne în context că este vorba de o distanță în care femeia avea contact vizual cu cei doi copii. Dacă nu se afla într-o astfel de apropiere nu ar avea sens să spună că „a constatat că nepoții au dispărut”.

Dar cum au putut nepoții să dispară? Mă îndoiesc că un copil de 4 ani care are proprietatea să dispară ar avea niște probleme cu niște câini - am vorbi despre o entitate înzestrată cu puteri, probabil, supranaturale.

Acest fenomen al dispariției din apropierea bunicii care se presupune că îi supraveghea este suspect. Vorbim aici despre un copil de 4 ani. Doamna nu a ieșit cu adolescentul în parc, a ieșit cu un copil de 4 ani și cu unul de 6.

O dispariție poate fi constatată (dacă nu invocăm un fenomen supranatural) de către bunică doar dacă o asociem cu neglijența. Altfel spus, doamna, nu a fost în parc pentru a se uita „după copii”. Probabil avea o integramă din revista Kaufland sau un sudoku, ori poate că a tras un pui de somn - nu are importanță ce a făcut, are importanță că nu a făcut ce trebuia să facă.

Tragedia rămâne tragedie, însă este o tragedie în virtutea faptului că un copil de 4 ani a murit, nu în vitutea faptului că a murit ucis de maidanezi.

Dacă ne uităm în presă vedem că din 2012 până acum au murit mai mulți copii uciși de câinii unor familii decât de câini vagabonzi. Pe de altă parte este la fel de adevărat că dacă acei câini nu existau pe stradă nu s-ar fi întâmplat acest accident specific - asta nu înseamnă că nu s-ar fi întâmplat altceva.

Iresponsabilitatea bunicii a expus cei doi copii la o sumedenie de pericole - unul dintre ele, care s-a și actualizat, a fost pericolul de a fi uciși de câini vagabonzi. Dar mai existau și altele: să cadă într-un canal fără capac, să ajungă pe o stradă circulată și să fie loviți de o mașină, să dispară pur și simplu și să trăiasă o experiență traumatizantă. Faptul că iresponsabilitatea a dus la un fel de moarte în detrimentul altei morți este doar un fapt de distribuție statistică.

Povestea cu autoritățile care ar fi responsabile de moartea copilului este o temă falsă. Un bun prilej de a ataca Guverne, primării și pe cine mai vreți de prin administrație. O temă care poate fi (și este) folosită pentru capital electoral.

Tema reală ar trebuie să fie iresponsabilitatea celor care se presupune că ar trebui să aibă grijă de acești copii. Un citat din 16 iulie 2013:
Un băieţel de 3 ani a murit în comuna vrânceană Tătaru, după ce a fost muşcat de câinele familiei. Copilul se afla în vizită la bunici. Se juca prin curte, nesupravegheat. Băiatul a murit în ambulanţă, în drum spre spital. (sursa: stiri.tvr.ro)
Câinii vagabonzi care au ucis copilul de 4 ani sunt la fel de „vinovați” precum este și acest câine care a ucis un copil de 3 ani. Tema comună aici nu este situația socială a câinelui, dacă are ori nu casă: vedem că acești copii pot fi omorâți de câini indiferent de starea în care câinii se află. Ceea ce este comun aici este nesupravegherea și implicit iresponsabilitatea.

De ce nu a făcut știrea din 16 iulie atâta vâlvă precum cea recentă? Am putea spune că aici există o discriminare a câinilor vagabonzi. Câinele din gospodărie care omoară un copil stă bine mersi la adăpost de criticile președinților și ale opiniei publice în general. Dar nu și câinii vagabonzi. Chiar și bunicii stau la adăpost. S-a găsit țapul ispășitor: câinii vagabonzi și administrația publică.

Chiar tatăl copilului mort s-a trezit să ne vorbească de primari și telegondole:
Primarul zice că nu are nicio răspundere. Dacă poate să rezolve problema maidanezilor. Problema lor nu se va rezolva niciodată, dar dacă vrem telegondole, se rezolvă imediat. Pe mine m-ar interesa să rezolve problema maidanezilor, altceva nimic. Pentru că poate să existe și alți copii, cum a fost copilul meu, poate să fie și alții. (sursa: B1)
 Așadar nu problema „bunicii” trebuie rezolvată, ci problema câinilor. Vom rezovla problema câinilor, dar apoi va mai fi problema canalelor, problema traficului (eventual să nu existe deloc) și altele care nu-mi vin în minte.

Sper că oamenii nu-și doresc „o lume minunată” în care să-și poată neglija copiii și aceștia să fie sănătoși și bine: adică o lume în care iresponsabilitatea nu are consecințe.

vineri, 23 august 2013

Învață să codezi: surse

sursa imagine: http://pixabay.com/

Probabil că programarea este domeniul reprezentat online de cele mai bogate materiale atât din punct de vedere al calității cât și al cantității.

Voi explica de altă dată de ce consider că a învăța „programare” este ceva distinct de a învăța să scrii cod într-un limbaj de programare. În așa fel încât pot exista două situații care sună cel puțin ciudat (din cauza asemănării cuvintelor folosite):

  • pot exista programatori care nu știu programare
  • pot exista persoane care nu știu programa în niciun limbaj de programare dar știu programare
Și acum sursele (puteți învăța din unele programare, iar din altele doar să codați). Cu multe materiale am avut contact personal, iar despre rest am avut la îndemână recenzii favorabile. Lista este fără o sortare anume (după ce învățați să folosiți/creați algoritmi de sortare le sortați voi):
  1. Coursera (conține numeroase cursuri, în general de la universități importante)
  2. Udacity (orientat spre științe „mai” exacte)
  3. Code Academy (acoperă numeroase limbaje de programare)
  4. Khan Academy (pe lângă programare conține resurse vaste)
  5. Google Python Class
  6. Mozilla Developer Network (web programming)
Bine-nțeles că dincolo de resursele online puteți oricând pune mâna pe „cărți de programare”. Probabil că această variantă este mai costisitoare ca timp dar aflați multe lucruri mai de profunzime.

Și un sfat de final: o dată ce ați terminat (sau chiar pe parcurs) un material despre un limbaj de programare (sau paradigmă de programare) să aveți la îndemână un proiect cât de cât provocator și gata de demarat aplicând ceea ce se presupune că ați învățat (sau dacă nu un proiect atunci cel puțin un job în care să puteți folosi noile abilități).

P. S. Dacă vreți ceva care vă permite evoluție foarte rapidă atunci recomand punctul 3 de mai sus. Puteți progresa atât de repede cât înțelegeți. Nu trebuie să stați după vreun video sau o anumită rată de progres. Metoda nu este neapărat cea mai bună, dar ar fi alegerea mea dacă aș fi în grabă sau nerăbdător.

joi, 22 august 2013

Algoritmi de sortare

Mai jos o reprezentare vizuală a felului în care unii din cei mai populari algoritmi de sortare funcționează:



Cred că cei care vor vedea această postare ar putea intra în una din categoriile (comentariile citate de la linkul You Tube unde apare video-ul de mai sus):
  • Bogo sort - the Internet Explorer of sort algorithms.
  • I dont know what im watching but its making cool sounds.

miercuri, 21 august 2013

Nature: Romanian science in free fall

sursă imagine: http://pixabay.com

Nature:
After 11 years away from Romania, developmental biologist Ioan Ovidiu Sirbu thought carefully before returning home to continue his scientific career. He had been convinced that reforms to Romania’s cronyism-ridden research landscape were solid, particularly when, in 2011, government grants were for the first time ever allocated solely on the basis of performance. 
“With such a fair granting system, I was sure that I could do my research just as well in Romania as in Germany,” says Ovidiu Sirbu. “But what happened was really disappointing.”
Just months after Ovidiu Sirbu established himself at the Victor Babeş University of Medicine and Pharmacy in Timişoara in 2012, a new government slashed research funding and unpicked the reforms, eliminating rules designed to establish a meritocracy.
Ovidiu Sirbu’s disappointment is widely shared. In April, hundreds of scientists took to the streets in protest, and more than 900 signed a petition addressed to Prime Minister Victor Ponta, demanding that the research budget and quality control be restored. The entire National Research Council, Romania’s main research-funding agency, resigned in protest (see Nature 496,274–275; 2013). 
With no compromise from the government and the council seats still unfilled, Romanian science is adrift. Scientists are resigned to treading water, in the hope that the tide will turn. 
Many of Romania’s best researchers left during the political chaos that followed the collapse of communism in 1989. But in 2011, the government passed a law designed to drive up standards in education and science. Research and education minister Daniel Funeriu furnished the law with rules and regulations crafted to break through local power networks and ensure that funding and academic positions would go to the best people — for example by requiring grant applications to be reviewed by foreign experts, and by instituting minimum qualifications for job candidates (see Naturehttp://doi.org/bp7nsg; 2011). At the same time, the research budget was boosted by nearly half. 
But that government fell last year. Reversals to the reforms followed; many scientists blame Funeriu’s successor, Ecaterina Andronescu. (citește AICI întreg articolul)

marți, 20 august 2013

De ce este evoluția periculoasă

sursa imagine: http://pixabay.com
a) Pentru ateu, căruia evoluția îi servește drept explicație pentru felul în care complexitatea biologică a putut lua naștere în lipsa unui creator sau designer inteligent, evoluția nu poate fi nicidecum un pericol. Dincolo de faptul științific ea pur și simplu mai servește unui scop justificativ și cu asta basta.

b) Pentru creștinul care face distincția între „ce spune Biblia” și „ce crede el că spune Biblia” evoluția poate fi de asemenea un fel de explicație: nu pentru a discuta cine a înfăptuit apariția complexității biologice, ci cum a avut loc apariția complexității biologice (indiferent de prezența ori absența unui agent care a intenționat apariția ei). 

Acest creștin poate accepta că viziunea științifică asupra lumii nu este un element care transcende culturile și istoria - nu are pretenția naivă ca oamenii contemporani cu el să se întoarcă în timp pentru a avea o viziune științifică asupra lumii naturale asemănătoare cu oamenii de acum 2000-5000 de ani. De fapt el nu are nici cel puțin certitudinea că a înțeles întru totul textele pe care acești oameni le-au scris. Nu neagă orice fel de înțelegere, dar acceptă că este pasibil de greșeală și este dispus ca în lumina unor noi descoperiri să-și schimbe opinia cu privire la diferite subiecte. 

Incertitudinea sau îndoiala nu sunt dușmanii săi - sunt doar două elemente omenești pe care le găzduiește și care-i permit să se lipsească de acea rigiditate nesănătoasă care din nefericire face mintea umană rezistentă la orice fel de progres și cunoștință nouă (care s-ar putea să contrazică ceea ce deja crede).

c) Însă pentru creștinul care are certitudinea că a înțeles și interpretat corect dincolo de orice îndoială texte din vechime și din alte culturi, pe care oameni care cunosc limba în care au fost scrise se străduiesc să le înțeleagă și contextualizeze culturii din care provin, evoluția poate fi periculoasă. 

Acest creștin își învață odraslele, din frageda pruncie, că „interpretarea infailibilă a părinților” este cutare - și de regulă contravine evoluției (care este rădăcina multor rele și în unele opinii opera lui Satan). Nu numai atât, dar nu le mai lasă niciun fel de speranță: îi învață că dacă povestea Genezei, așa cum au înțeles-o, este falsă atunci toată credința se năruie.

Acești părinți creștini au totuși bunul simț ca să nu-i nege „creștinismul” unui interlocutor care se întâmplă să creadă că evoluția este adevărată. Însă copilului îi oferă un handicap bine întipărit în conștiință - dacă se dărâmă această interpretare a mea atunci se dărâmă și credința.

Odrasla crește, ajunge la facultate, este pus - vrând-nevrând - să raționeze și să audă și alte opinii decât cea a părintelui. Ajunge să stea în fața unor dovezi diferite decât cele (conștient ori inconștient) strâmbate de părinți și comunitatea creștină de care aparține. Și spre dezamăgirea și disperarea părinților spune da evoluției.

După o viață întreagă în care i s-a repetat că evoluția înseamnă dărâmarea credinței aceasta are loc automat la nivel psihologic. Să nu se aștepte nimeni ca cei din comunitatea științifică să se apuce să îi explice copilului îndoctrinat de părinți atotștiutori că evoluția nu presupune în mod necesar falsitatea creștinismului.

Așa că acești creștini (și părinți) se apucă de proteste și de încercări de a elimina evoluția din scoli și, dacă se poate, din societate. Cei care li se opun nu pot fi socotiți sinceri, așa că oamenii de știință (care se întâmplă să fie și atei în cea mai mare parte) devin dușmani. Se pun toți în aceeași oală, se adaugă resentimentele părinților dezamăgiți și se amestecă.

Dar evoluția și oamenii de știință (atei sau neatei) nu au fost niciodată un pericol, la fel cum pentru un paranoic nu sunt un pericol cei din jur. Odraslele au fost condiționate de părinți (și comunitatea credincioșilor în general) să creadă că acceptarea evoluției este un fel de sinonim cu respingerea creștinismului sau dărâmarea credinței. 

Dacă în minte li s-a întrodus ideea că singura variantă validă de creștinism este acel creștinism care se exclude reciproc cu evoluția, atunci evident că odată cu acceptarea evoluției este respins creștinismul. 

Așadar evoluția este periculoasă (în termenii de pericol definiți de acești creștini) nu în virtutea a ce susține, ci pe seama muncii de educare a părinților (și creaționiștilor în general). 

Creștinii sunt gata să-l accepte pe Francis Collins ca fiind creștin, dar își învață copiii că dacă evoluția este adevărată atunci credința este dărâmată.

La final haideți să recunoaștem care sunt adevărații dușmani: certitudinea tâmpă, ignoranța și bigotismul. Practicați aceste lucruri și apoi puteți vedea dușmani și pericole pretutindeni.

luni, 19 august 2013

Coursera: curs de programare (în Python) de la University of Toronto

sursă imagine: http://pixabay.com

Un curs pentru cei care nu au avut niciun contact anterior cu programarea (fără să însemne că este interzis pentru cei care deja au avut).

A computer program is a set of instructions for a computer to follow, just as a recipe is a set of instructions for a chef. Laptops, kitchen appliances, MP3 players, and many other electronic devices all run computer programs. Programs have been written to manipulate sound and video, write poetry, run banking systems, predict the weather, and analyze athletic performance. This course is intended for people who have never seen a computer program. It will give you a better understanding of how computer applications work and teach you how to write your own applications. More importantly, you’ll start to learn computational thinking, which is a fundamental approach to solving real-world problems. Computer programming languages share common fundamental concepts, and this course will introduce you to those concepts using the Python programming language. By the end of this course, you will be able to write your own programs to process data from the web and create interactive text-based games.
This course is intended for people who have never programmed before.  A knowledge of grade school mathematics is necessary: you need to be comfortable with simple mathematical equations, including operator precedence. You should also be comfortable working with simple functions, such as f(x) = x + 5.
Sign up aici: https://www.coursera.org/course/programming1

duminică, 18 august 2013

NYT: Master’s Degree Is New Frontier of Study Online


Se pare că ne pregătim de o schimbare radicală în ce privește educația academică. Georgia Institute of Technology va da tonul în ianuarie. 

Dacă ne gândim la toate implicațiile se pare că în câțiva ani în mentalitatea societății se va forma o idee total schimbată despre educație în general. 
Next January, the Georgia Institute of Technology plans to offer a master’s degree in computer science through massive open online courses for a fraction of the on-campus cost, a first for an elite institution. If it even approaches its goal of drawing thousands of students, it could signal a change to the landscape of higher education. 
From their start two years ago, when a free artificial intelligence course from Stanford enrolled 170,000 students, free massive open online courses, or MOOCs, have drawn millions and yielded results like the perfect scores of Battushig, a 15-year-old Mongolian boy, in a tough electronics course offered by the Massachusetts Institute of Technology. 
But the courses have not yet produced profound change, partly because they offer no credit and do not lead to a degree. The disruption may be approaching, though, as Georgia Tech, which has one of the country’s top computer science programs, plans to offer a MOOC-based online master’s degree in computer science for $6,600 — far less than the $45,000 on-campus price. 
Zvi Galil, the dean of the university’s College of Computing, expects that in the coming years, the program could attract up to 10,000 students annually, many from outside the United States and some who would not complete the full master’s degree. “Online, there’s no visa problem,” he said.  
The program rests on an unusual partnership forged by Dr. Galil and Sebastian Thrun, a founder of Udacity, a Silicon Valley provider of the open online courses. 
Although it is just one degree at one university, the prospect of a prestigious low-cost degree program has generated great interest. Some educators think the leap from individual noncredit courses to full degree programs could signal the next phase in the evolution of MOOCs — and bring real change to higher education. (sursa)

Ineranța Bibliei - război fără miză

A. S. Plec în această postare de la premisa că acest articol nu va prezenta interes pentru cititorii care nu știu cum definesc ineranța creștinii care susțin ineranța. Dar dacă mă înșel atunci sper ca acei cititori să folosească alte surse pentru a înțelege ce se pretinde a fi ineranța și apoi să revină aici.
sursa: http://pixabay.com

Nu am îndoieli asupra faptului că războiul ineranței prezintă o miză importantă pentru o anumită parte a comunității creștine (ne putem aduce aminte de episodul Licona vs. Geisler & Mohler - vezi AICI, AICI și AICI). Cunosc personal oameni care fac mare caz de ineranță.

Mă număr și eu printre cei cărora le place să creadă că sunt justificați în ceea ce cred (sau nu cred). În același timp acest articol mă ajută să-mi pun mai multă ordine în gânduri pentru a aduce oarece argumente pentru a scoate din șoc oamenii cărora le spun că ineranța nu prezintă pentru mine niciun interes de natură practică (nici măcar intelectuală sau teoretică).

A. Ineranța i se atribuie textului original al manuscriselor biblice, nicidecum copiilor ulterioare.

Se pot găsi oameni care să pretindă că absolut fiecare copie ulterioară este de asemenea inerantă - dar pentru asta ar trebui să ne arate că manuscrisele existente nu conțin niciun fel de greșeală și că nu există niciun fel de contradicție între pasaje similare din manuscrise diferite. Nu doresc să detaliez aici mai mult - consider extrem de improbabil ca un astfel de susținător să ajungă tocmai pe acest blog.

Din moment ce ineranța li se atribuie doar manuscriselor originale, indiferent dacă suntem ori nu susținători ai ineranței despre textul conținut în Bibliile noastre nu spunem că este inerant. Ne place să credem că este inerant, dar dacă suntem întrebați la modul serios spunem că nu este inerant. De fapt susținătorii ineranței folosesc ineranța drept poliță de asigurare: orice problemă se regăsește în manuscrise este pusă pe seama copistului. Dacă problema se găsește în foarte multe manuscrise, sau chiar în toate copiile pe care le avem, se scoate la înaintare o greșeală de copiere într-un manuscris vechi, dacă se află în puține manuscrise atunci (deja este evident) este vorba de o greșeală într-o copie recentă.

Diferența între un susținător și un opozant al ineranței are legătură cu opinia despre un text la care niciunul dintre cei doi nu are acces. Lucrurile sunt însă ironice aici: chiar dacă ar avea acces la toate manuscrisele originale susținătorul ineranței nu ar avea niciun fel de posibilitate suplimentară de argumentare. Cred că e bun simț să admitem că niciun om normal la cap nu ar putea susține că poate demonstra dincolo de orice îndoială rezonabilă că absolut fiecare verset din fiecare manuscris este corect din punct de vedere istoric și științific. Ar avea cel puțin probleme cu a demonstra versetele din Apocalipsa/Revelația care încă nu s-au întâmplat. Accesul la materialele originale i-ar oferi doar detractorului posibilități: de exemplu i-ar oferi posibilitatea să arate că un anume verset confirmat ca greșit în mai multe manuscrise s-ar regăsi în aceeași formă și în textul original. Nu susțin că s-ar întâmpla asta, spun doar că dacă este să ofere cuiva posibilități suplimentare, atunci doar cel care nu susține ineranța ar fi beneficiar.

B. Dumnezeu nu este interesat de ineranță

Cei care susțin ineranța trebuie să ia de bun scenariul că Dumnezeu a inspirat niște oameni să scrie niște texte inerante și după aceea felul în care textele ajung la restul de peste 99.999% din beneficiari dintr-o dată este supus vicisitudinilor omenești de copiere a manuscriselor.

Aici creștinii moderni pot sări cu argumente de felul: pentru că avem la îndemână atât de multe copii ale acelorași pasaje putem discerne astăzi prin comparație erorile din manuscrise (deși aplicarea procedeului de comparație nu ne oferă certitudinea unui text inerant).

Ce norocoși suntem. Cei din trecut care aveau altceva la îndemână: aveau copia (care probabil deja conținea o eroare sau mai multe), apoi cei care nu au fost direct destinatari aveau probabil copia copiei (și așa mai departe). Aveau oamenii destule probleme cu persecuția încât să nu-și bată capul cu manuscrise comparate.

Dacă a fost atât de interesat ca ceea ce majoritatea covârșitoare a creștinilor țin în mână să fie un text inerant ar fi găsit o metodă pentru a pune la cale acest lucru. Dar lucrurile nu stau așa. 

Ce este mai avantajos pentru comunitatea „ineranților” să considerăm? Că Dumnezeu a crezut de bună cuviință că creștinii în general nu au nevoie de un text inerant sau că Dumnezeu nu a fost în stare să ofere tuturor un text inerant? Și dacă e prima variantă atunci de ce se face atâta caz legat de povestea textului inerant? Doar pentru acea poliță de asigurare despre care am vorbit mai sus?

Încheiere

Aș mai putea aduce niște puncte sub B, dar consider că nu este cazul. Ideea mea nu este aici să demolez ineranța Bibliei. Vreau doar să se înțeleagă de ce consider că miza nu este serioasă.

Înțeleg că ineranța este un fenomen care are anumite implicații sociale în care oamenii pot fi puși la colț și chemați să se „pocăiască” dacă se întâmplă să calce pe becul ineranței. Nu te joci cu piața asigurărilor (mai ales cu cele de ordin psihologic).

vineri, 16 august 2013

Creaționismul și ocaua mică

sursa: facebook.com
A. În primul rând doresc să-mi exprim convingerea că cei mai mulți dintre adepții creaționismului sunt oameni sinceri. Îi pot înțelege pe dinăuntru și pe dinafară în primul rând pentru că am fost unul dintre ei - așa că departe de mine gândul de a pune la îndoială buna credință a acestui grup de oameni.

Oamenii sinceri însă pot avea și de multe ori au credințe care nu corespund cu realitatea. Sinceritatea nu este o garanție a infailibilității, iar a spune cuiva „greșești” nu e totuna cu a-i spune „mincinos”. Oamenii au o capacitate uimitoare de autoamăgire - putem deține crezuri dintre cele mai năstrușnice fiind în același timp senini și împăcați cu propria conștiință.

Îmi aduc aminte de vremurile în care interpretam literal cartea Facerii (Genezei). Două credințe relevante doresc să le scot aici la suprafață:
  1. Creația a avut loc în 7 zile literale (de 24 de ore). Toate speciile au fost create de Dumnezeu în urmă cu aproximativ 6.000 - 10.000 de ani.
  2. Potopul este un eveniment istoric prin care au murit toate organismele care nu au putut supraviețui într-un mediu acvatic și care nu se aflau pe arca lui Noe.
La întrebarea: „Cât de încăpătoare putea fi arca lui Noe încât să fi putut găzdui câte doi membri din absolut toate speciile neacvatice (sau care nu ar fi putut supraviețui într-un mediu acvatic)?”, răspunsul meu era unul clasic deja în rândurile creaționiștilor. Și anume: Nu a fost nevoie să fie aduse toate speciile pe arcă, ci doar soiurile de animale distincte (nu leul și tigrul ori alte feline, ci doar un reprezentat al soiului)

Iar cu privire la soiuri diferiți creaționiști au propus numere diferite de-a lungul timpului, am găsit numărul 8000 ca fiind undeva la mijloc (sursa). În acest caz 8000 de soiuri implică 8000 de specii - din moment ce s-a luat o specie din fiecare soi.

B. Una dintre întrebările „dure” agreate de mulți creaționiști este legată de existența mutațiilor care duc la creșterea informației în genom (și în final se cer exemple de noi soiuri). Un clip cu peste 2 milioane de vizualizări ni-l prezintă pe Richard Dawkins aparent prins pe picior greșit de o astfel de întrebare:


Aici începe să fie vorba despre ocaua mică. Conform creaționiștilor în urma potopului aveam de-a face cu aproximativ 8000 de soiuri terestre (reprezentate fiecare de câte o specie) - care au coborât de pe arcă.

În imaginea de mai jos sunt prezentate numarul speciilor deja catalogate precum și numărul total de specii prezis. Click pe imagine pentru a o mări.

sursa: http://www.plosbiology.org/article/info%3Adoi%2F10.1371%2Fjournal.pbio.1001127

Numărul de specii terestre catalogate (făcând abstracție de plante, fungi și altele) este de peste 900.000. Însă cel mai probabil suntem departe de a fi descoperit toate speciile (există motive pentru a considera că avem de-a face cu peste 7.500.000 de specii terestre - cei interesați pot evalua acest studiu).

Doresc aici să propun 3 scenarii. Unul în care avem de-a face cu 900.000 de specii. Altul în care suntem generoși și discutăm doar de vreo 500.000 de specii (pentru că cineva ar putea veni și spune că o parte din cele 900.000 de specii terestre pot trăi și în apă (amfibieni, unele reptile)) sau că ar fi vorba despre insecte ale căror ouă au rezistat în condițiile potopului). I-ar altul în care suntem realiști dar totuși generoși și ne oprim doar la 5 milioane de specii.

Vom opera cu intervalul de timp de 4500 de ani de la potop (de asemenea un interval generos).

Acestea fiind spuse, dacă la sfărșitul potopului se regăseau 8000 de specii terestre în viață și au trecut 4500 de ani de la potop avem următoarele implicații.

Scenariul 900.000 de specii:

  • Numărul de specii care s-au dezvoltat pornind de la cele 8000 până azi: 892.000.
  • Numărul de specii dezvoltate în medie pe an: 198 de specii pe an.
Scenariul 500.000 de specii:

  • Numărul de specii care s-au dezvoltat pornind de la cele 8000 până azi: 492.000.
  • Numărul de specii dezvoltate în medie pe an: 109 de specii pe an.
Scenariul 5.000.000 de specii:

  • Numărul de specii care s-au dezvoltat pornind de la cele 8000 până azi: 4.992.000.
  • Numărul de specii dezvoltate în medie pe an: 1109 de specii pe an.
Aici am făcut abstracție de încă un element important. Și anume de toate speciile care au dispărut între timp (și care pentru a putea dispărea trebuiau și ele să fie dezvoltate din aceeași populație de 8000 de specii de după potop).

Așadar, dacă este cineva care trebuie să răspundă la întrebarea legată de mutații care să aducă informație nouă în genom este vorba de creaționiști. Teoria lor implică apariția în medie a 100-1100 de noi specii anual. Este o curiozitate cum au luat naștere toate aceste noi specii fără a exista mutații care să aducă informație nouă (și utilă) în genomul altor specii.

Așadar când vine vorba despre evoluție sărim cu întrebările legate de mutații care aduc informație nouă în genom de parcă cele 500.000-5.000.000 de specii noi de la potop încoace s-au dezvoltat fără niciun fel de mutație aducătoare de nouă informație.

Ocaua mică pentru evoluție, ocaua mare pentru creaționism.

vineri, 9 august 2013

Dezbate, pierde și câștigă

Un clip despre „a fi câștigător în urma pierderii unei dezbateri”.



luni, 29 iulie 2013

Alfabet la 2 ani

În clipul de mai sus este băiatul nostru, Patrick. Are 2 ani împliniți în 28 mai și nu este un geniu. Pe youtube se găsesc o droaie de clipuri similare. Nu este aici niciun fel de ocazie pentru aplauze în astfel de cazuri: avem de-a face cu niște entități „supraomenești”, numite copii până în 3 ani, care formează aproximativ 2 milioane de sinapse pe secundă.
The development of synapses occurs at an astounding rate during children's early years, in response to the young child's experiences. At its peak, the cerebral cortex of a healthy toddler may create 2 million synapses per second (ZERO TO THREE, 2009). By the time children are 3, their brains have approximately 1,000 trillion synapses, many more than they will ever need. Some of these synapses are strengthened and remain intact, but many are gradually discarded. This process of synapse elimination—or pruning—is a normal part of development (Shonkoff & Phillips, 2000). By the time children reach adolescence, about half of their synapses have been discarded, leaving the number they will have for most of the rest of their lives. Brain development continues throughout the lifespan. This allows us to continue to learn, remember, and adapt to new circumstances (Ackerman, 2007). (sursa)
Câteva idei doresc să exprim aici:

A) Patrick este un devorator de informație la fel cum este orice copil sănătos de vârsta lui. La această vârstă nu poate fi făcut responsabil de felul de sinapse pe care le crează. Dacă îl pun în fața unor desene animate ore bune pe zi este destul de ușor de prezis ce fel de sinapse va face și mai ales cât vor fi de variate. Dacă îl pun în fața unor informații despre care consider că sunt necesare pentru ceea ce numesc educația lui, atunci pe acestea le va devora. Așadar, responsabili cu felul sinapselor suntem noi, părinții (suntem responsabili la fel de mult și cu modul în care păstrează sinapsele utile, dar aici mă refer în primul rând la calitatea sinapselor dobândite și nu la păstrarea în timp a lor).

B) Ar fi o lipsă de respect și o jignire la adresa inteligenței și memoriei copilului meu să consider (așa cum pare a face sistemul educațional) că ar fi capabil să învețe alfabetul, să scrie și să citească doar începând cu vârsta de 6 sau 7 ani. Probabil motivul pentru care în societate s-a încetățenit povestea cu 6-7 ani este deficiența în obediență a copiilor sub vârsta respectivă. Copii de 3 ani, puși în bănci și îndreptați cu privirea timp de ore întregi spre niște planșe cu mere, pere și arici? Să fim realiști - educatorii în general sunt în stare cu greu să țină sub control o clasă de copii mai cooperanți decât cei de 2 sau 3 ani. Concluzia mea aici este că statul nu este în stare să creeze un sistem în care să învețe alfabetul o clasă de 20-30 de copii de 2 ani, dar este în stare să facă acest lucru pentru o clasă în care copiii au 6 sau 7 ani. Așa că se cheamă copiii la școală la 6-7 ani.

C) Exclamațiile altor părinți sau ale oamenilor care-l surprind pe Patrick citind pe litere (și pe numere) un număr de mașină arată că mulți dintre părinți (cel puțin cei pe care i-am surprins) consideră drept un fel de anomalie sau un dar al naturii un copil care știe alfabetul și numerele la 2 ani. Este puțin probabil ca astfel de părinți să facă pași practici înspre a-și învăța copilul alfabetul la 2 ani. Sunt mulți, sunt puțini astfel de părinți? Eu consider că sunt cel puțin majoritari.

D) Un copil care știe alfabetul la 2 ani ar putea ridica multe semne de întrebare. Ce va face acest copil în clasa I? Ce se va întâmpla cu obediența și atenția lui la ore? Va mai fi statul în stare să-l educe la fel cum îi educă pe ceilalți? Nu-și va da aere de superioritate? Aici aș răspunde că, cel puțin noi, suntem scutiți de a da răspunsuri unor astfel de întrebări. Asta pentru că ne considerăm singurii responsabili de educația copilului nostru. Nu statul, nu ministerul educației - noi.

E) Cred că s-a înțeles de aici că am optat deja pentru homeschooling. Nu am loc în timp pentru o apologie a homeschooling-ului, dar acesta este primul meu articol legat de acest subiect, vor mai veni și altele. Pentru cei interesați de homeschooling le pun la dispoziție AICI o sursă în limba română pe care, în urma a cât am citit, o consider utilă și de calitate.

luni, 22 iulie 2013

Algoritm de la M.I.T. - Seeing the human pulse

În urmă cu o lună am postat o prezentare a unor aplicații similare a unui algoritm care avea la bază procesarea diferențelor de culoare nedetectabile cu ochiul liber.

De data asta algoritmul nu se uită la modificările de culoare, ci la mișcare. Însă din nou este vorba despre ceva atât de fin încât analiza cu ochiul liber este de niciun folos.

Researchers at MIT’s Computer Science and Artificial Intelligence Laboratory have developed a new algorithm that can accurately measure the heart rates of people depicted in ordinary digital video by analyzing imperceptibly small head movements that accompany the rush of blood caused by the heart’s contractions. 

In tests, the algorithm gave pulse measurements that were consistently within a few beats per minute of those produced by electrocardiograms (EKGs). It was also able to provide useful estimates of the time intervals between beats, a measurement that can be used to identify patients at risk for cardiac events.

Guha Balakrishnan, a graduate student in MIT’s Department of Electrical Engineering and Computer Science, and his two advisors — John Guttag, the Dugald C. Jackson Professor of Electrical Engineering and Computer Science and director of MIT’s Data-Driven Medicine Group, and professor of computer science and engineering Fredo Durand — describe the new algorithm in a paper appearing this summer at the Institute of Electrical and Electronics Engineers’ Computer Vision and Pattern Recognition conference.

duminică, 21 iulie 2013

Lista lui Bill Gates

Am dat întâmplător peste această listă de lectură „de vară” a lui Bill Gates.

Nu e vorba de listă în sine, dar am găsit 2 lucruri pe care le consider folositoare în momentul de față.

1. Vaclav Smil - un autor despre care Gates scrie:
If you’re been reading this site for long, you know that Smil is one of my favorite authors. The term “polymath” was made for people like him. He writes thoughtful, thorough books on energy, innovation, agriculture, history, diet, and a lot more. I’m trying to read everything he writes, but he publishes so quickly that I can’t keep up. While his style can be a little dry and isn’t for everyone, I learn more by reading Vaclav Smil than just about anyone else.
 Așa că am fost făcut curios și-l voi încerca și eu cu prima ocazie.

2. How Children Succeed: Grit, Curiosity, and the Hidden Power of Character - o carte al cărui subiect este bine exprimat încă din titlu (nu toate cărțile-s așa, nici cel puțin titlul acestei postări nu este așa).

Din diferite comentarii reiese că este pus un accent pe calitățile necognitive ale copiilor în relație cu succesul, însă nu mai sunt dispus să o expediez doar pentru că ar face vreo nedreptate facultăților cognitive. Aș fi ipocrit să fac asta ținând cont de faptul că multe din cele acumulate de mine vin nu din „cât sunt de deștept”, ci din curiozitate, perseverență și îndrăzneală.

AICI este și lista de anul trecut.

sâmbătă, 20 iulie 2013

Scrisorile lui Ilibăsantopontescu către un politician mai tânăr (1)

Dragă Aiurel,

Sunt conștient că în ultimul timp, văzând mesajele mele adresate publicului, ai început să mă disprețuiești. Era imposibil să nu observ un disprețul aproape fățiș din rândurile pe care mi le-ai scris. 

Recunosc fără niciun fel de tragere de inimă că ai avea toată justificarea să mă disprețuiești dacă ți-ar fi afișate în fața ochilor doar mesajele pe care le-am transmis publicului larg - și asta mai ales dacă pe alocuri ai simțit că tu însuți ești printre destinatari. Țin să te asigur de la bun început că odată ce vei ajunge la capătul acestei scrisori nu-ți va mai rămâne nicio justificare pentru dispreț.

Dar dacă totuși, prin reducere la absurd, odată ajuns la sfârșit mă vei disprețui în continuare șansele tale de a fi vreodată un om politic de succes vor fi impuținate definitiv. Te rog acum să acorzi o mare atenție rândurilor ce se aștern mai departe.

Un om politic care se respectă nu trebuie sub nicio formă să piardă din vedere capitalul electoral. Este mai puțin important dacă el se află ori nu în campanie electorală. Pe această necesitate de menținere și dezvoltare continuă a capitalului electoral trebuiesc așezate toate celelalte cărămizi (pe care nu le vom analiza în aceste rânduri și vom reveni cu altă ocazie la ele). Să ne concentrăm acum asupra fundației.

Având în vedere capitalul electoral nu este vorba doar despre o jonglare întâmplătoare cu unul-două cuvinte. Aici analiza trebuie să fie precisă. În primul rând trebuie oferit un răspuns satisfăcător unei întrebări importante: „Cum este, din punct de vedere cantitativ și calitativ, capitalul electoral pe care-l deții în prezent?” Dacă, spre exemplu, capitalul tău electoral (care poate fi exprimat în unele perioade și „cotă de încredere”) este aproape inexistent, atunci ești cel mai liber om politic. Spun liber în primul rând din punctul de vedere al discursului - pentru că atunci când deja ai acumulat un capital electoral important din punct de vedere cantitativ ești legat aproape iremediabil de acesta: discursul tău, la fiecare ieșire publică, trebuie optimizat în așa fel încât cea mai mare parte a corpului tău electoral să fie satisfăcută. Dacă ai acumulat un capital important din rândurile celor cu o inteligență sub medie atunci nu-ți permiți luxul unui discurs elevat, coerent și argumentat - și mai ales nu-ți permiți să spui orice adevăr. La fel cum nu-ți permiți să joci rolul unei maimuțe dacă în electoratul tău sunt majoritari oameni cu anumite studii (sau cu o anume independență în gândire a cărei condiție necesară nu este numaidecât studiul). 

Oricum ar sta lucrurile, dacă ești deja un om politic de succes, acest lucru presupune în mod necesar că ai realizat un capital electoral important. Iar din acel moment ești condamnat: ești un om politic de succes, dar ești și un sclav al electoratului pentru care ai luptat. 

Să nu-ți închipui că este confortabil să mă simt disprețuit de oameni cu o anume talie intelectuală. Rari sunt oamenii politici care au reușit să atragă simpatia intelectualilor în timp ce o aveau și pe cea a celor mai reduși. Acest lucru presupune un anume talent care este exprimat doar de 3 litere din numele meu (pe „escu” îl lăsăm afară, el se aplică deja prea multor oameni). Eu nu am reușit, dar n-am de gând să mă plâng acum de asta. Sunt convins că dincolo de talent acest lucru presupune și o muncă asiduă al cărui preț nu sunt dispus să-l plătesc acum. Eu sunt condus de scopuri care nu-l includ și pe acela de a câștiga numaidecât simpatia unor gânditori.

Dragul meu Aiurel, dacă mi-am atras și disprețul tău atunci am făcut asta pentru că zi de zi trebuie să dansez, ca la un circ, pe muzica pe care o cântă capitalul meu electoral. Nu-mi permit să spun în public lucruri de o anume inteligență pentru simplul fapt că nu sunt dispus să sacrific acest capital electoral pentru care am sacrificat atâtea în ultimii ani. Și te rog să extragi de aici învățămintele de rigoare: fac toate acestea pentru că eu am un răspuns satisfăcător la întrebarea mai sus adresată. Eu îmi cunosc electoratul din punct de vedere calitativ - și iată că fac pe maimuța, dansez și mă schimonosesc de fiecare dată când văd un microfon sau o cameră de filmat. Și îmi cunosc electoratul din punct de vedere cantitativ - și iată, oricât de mult aș detesta să fiu maimuța de circ a unor oameni de o inteligență redusă, dansez pe înțelesul lor, le spun minciuni atunci când știu că adevărul i-ar îndepărta de mine și mă revărs asupra lor zi de zi prin ecrane. Aș putea sacrifica din cantitate pentru calitate, dar cât de nebun trebuie să fie un om politic pentru a se deda la așa ceva, cât de nebun trebuie să fie pentru a-și dori să fie reprezentantul celor 10 când poate fi al celor 30? 

Aiurel, disprețuiește-l cât dorești pe cel de pe sticlă, scuipă-l dacă vrei - îl disprețuiesc și eu. Însă fii conștient că acesta este jocul și de multe ori o declarație populistă, oricât de mult dispreț ți-ar aduce din partea unor oameni în stare să judece mai profund, strânge mai mult capital decât nenumărate cuvinte inteligente. 

Pentru viața lungă a unui om politic nu este important sloganul „alegătorii mei sunt mai inteligenți decât ai altora”, este însă crucial ca „alegătorii mei să fie mai mulți decât ai altora”. Succesul se măsoară în mulțime, nu în IQ-ul mulțimii.

Am o singură frică adevărată - și să nu-ți treacă prin cap că ar fi vorba despre criticile celor care văd cât cu adevărat cât sunt de penibil cu fiecare ieșire publică, mai mult rău decât criticile și gândurile rezonabile ale unor intelectuali se poate regăsi doar în dansul unei alte maimuțe, care să presteze mai bine, care să fie mai bună dansatoare și mai populistă în declarații. Nu-mi e frică de faptul că intelectualii vor cânta în așa fel încât să-i sensibilizeze pe alții asemenea lor. Mulți dintre ei sunt imuni la orice cântec pentru simplul adevăr că-și refuză intenționat un loc la spectacol - cei care participă sistematic și urmăresc spectacolul sunt adevărata miză.

Spune-mi dar, unde-ți este disprețul? O minciună, un salt într-o băltoacă alături de porci - astea sunt problemele tale? Acestea nu sunt probleme, dragul meu. Acestea sunt rețeta succesului.

În încheiere am rugămintea ca înainte de a judeca fie și un cuvânt de-al meu, înainte de a-l respinge ca minciună, înainte de a mă împroșca azvârlind roșii ale disprețului, să-ți amintești: nu vorbesc pentru tine, vorbesc pentru cei ce mă cred - iubitul meu capital electoral.

Cu drag,
Al tău Ilibăsantopontescu

marți, 16 iulie 2013

Effective Classroom Interactions: Supporting Young Children’s Development


Un curs disponibil pe Coursera din octombrie 2013.

Recomand acest curs în primul rând părinților care se consideră ca fiind principalii responsabili de educația copiilor lor și abia apoi (dacă își trimit sau își vor trimite copii la școală) sistemul educațional al țării în care se întâmplă să trăiască.

vineri, 14 iunie 2013

Algoritm de la M.I.T. - Computer Program Reveals Invisible Motion in Video

Un algoritm care-și poate găsi o largă aplicabilitate - cu siguranță mult mai largă decât ceea ce este prezentat în clipul de mai jos.

Dar e bun de urmărit și doar pentru efectul de „uau” dacă nu aveți de de gând mai mult în ce privește algoritmul.



Nu am stat să caut codul sursă, nu am de gând încă să mă uit la el în viitorul foarte apropiat, dar pentru cei interesați un search pe situl M.I.T ajută.

miercuri, 12 iunie 2013

The Hobbit: The Desolation of Smaug (trailer)

Sunt foarte curios de felul în care au fost portretizați elfii pădureni în această a doua parte a trilogiei. 

Nu-i poți afișa în felul în care deja s-au întipărit în mintea celor mai mulți care au urmărit trilogia Stăpânul inelelor fără o denaturare semnificativă a firului povestiriin din Hobitul (cartea), dar nici nu-i poți dezbrăca de grația și măreția care i-a înconjurat fără a înșela așteptările multora.


sâmbătă, 8 iunie 2013

PRISM prin prisma mea

Dacă înțeleg corect natura scandalului PRISM atunci s-ar părea că oamenii (cel puțin cei care vociferează negativ pe tema în discuție) sunt mai degrabă dispuși ca informațiile personale (se înțelege - cele la care ei cred că au acces companii precum Google, Microsoft, Twitter și altele) să fie folosite de către platformele sociale (și nu numai) în interes propriu (comercial în general) decât să fie folosite de către un guvern în folosul securității generale.

Dar cine definește ce este în folosul unei companii? În niciun caz nu utilizatorul serviciilor pe care compania le oferă. Este cel puțin posibil să fie în interesul Google, Microsoft și al altora să colaboreze cu NSA. Nici nu trebuie să-mi imaginez ce fel de presiuni poate face NSA asupa unor companii și ce fel de foloase pot trage de aici aceste companii. Iar colaborarea poate fi chiar de o asemenea natură încât Larry Page și Mark Zuckerberg să trebuiască să iasă și să nege public orice soi de colaborare cu privire la PRISM.

Oricare ar fi fost mijloacele prin care s-a ajuns la concluzia că este în interesul securității naționale (și implicit a fiecărui individ de naționalitate americană) ca NSA să aibă acces la respectivele informații nu cred că este un element de discuție publică. Încă nu s-a ajuns în situația că utilizatorul Google sau Facebook să fie însărcinat cu decizii de securitate națională.

Va spune cineva că este încălcat nu știu ce drept al omului. Bine, dar o entitate responsabilă cu securitatea care este pusă să aleagă între a garanta securitatea și a respecta spațiul privat al individului ce ar trebui să facă? Asta presupunând că era cu adevărat nevoie ca NSA să aibă acces la respectivele informații pentru a garanta (atât cât îi stă în putință) securitatea.

La urma urmei nu este „o obligație a omului” ca omul să aibă cont la Google ori Facebook. Dar poate este o obligație a Google și a Facebook să ofere informații unei entități ca NSA și apoi să nege că s-ar fi întâmplat așa ceva. Și este o obligație a NSA să facă ce îi stă în putință să obțină acele informații dacă (greșit sau nu) crede că ele sunt necesare pentru o mai bună securitate.

Vrei ca informațiile tale să nu mai poată fi distribuite către NSA sau alte entități asemănătoare? Nu le mai oferi niciun fel de informații care să poată fi folosite astfel. Nu mai scrie mail-uri, nu mai trimite scrisori (de unde știi că nu sunt citite și cele scrise cu pix pe hârtie?), nu mai folosi rețelele sociale și peste câțiva ani să nici nu mai gândești (probabil că până atunci se vor putea citi și gândurile cumva).

Eu sunt de părere că ar trebui să conștientizăm în ce fel de lume trăim și că putem accesa informații care acum 15 ani nici nu visam că le vom accesa. Dar și NSA poate accesa informații pe care acum 15 ani nu visa că le va putea accesa. Informația (sau mai bine spus folosirea ei inteligentă, dar oricum înainte de a o folosi trebuie să o obținem) a ajuns să însemne - sănătate, tehnologie și siguranță (nu că ar însemna doar atât). Informația nu plutește prin univers doar ca să fie ținută ascunsă. Să fie folosită dacă cineva o poate folosi bine.

Au trecut vremurile în care avea sens să avem pretenții de felul „nu vreau să știe nimeni ce fac”. Informația „ce faci” există scrisă pe tot felul de suporturi. Aerul vibrează când vorbești, electronii zburdă când scrii pe Facebook, căldura ți se răspândește din organism pe măsură ce o produci și te face ușor de localizat și monitorizat, transfer de electroni se întâmplă cu fiecare gând în propriul creier, ș. a. m. d. Are cineva licență pe toate astea? Informația e în explozie, iar cine știe, poate și vrea să o citească o va obține cu sau fără voia ta sau a mea.

Noi, cei din non-NSA, avem acces la mai multă informație decât putem prelucra și folosi. Mai bine ne-am ocupa de această problemă decât de a ne pune în mișcare să-i oprim pe cei care au (la rândul lor) informație și au de gând să o și folosească.

luni, 3 iunie 2013

Vala programming language

sursă imagine: wikipedia
Am lipsit mult de pe linux. Atât de mult încât a trecut pe lângă mine importanța pe care a ajuns să o dețină vala cu timpul.

Dar acum am revenit (pe Debian "wheezy" release) și am încercat în măsura în care mi-a permis timpul (pentru că am venit pe linux cu treabă, nu să regăsesc sentimente pe care le-am pierdut odată ce-am fost constrâns să folosesc Windows 7 vreo 2 ani la rând). Dar despre povestea asta altă dată. Acum să trecem la vala.

O spun scurt (cei care vor prinde despre ce este de fapt vorba vor avea cu siguranță o mare motivație să exploreze de unii singuri dincolo de cât îmi permit eu să afișez aici).

Vala face parte, din punctul de vedere al experienței programatorului cel puțin, din categoria high-level programming languages. Însă ceea ce ajunge să fie compilat este de fapt un cod frumos redat în C.

Ca sintaxă vala este foarte asemănător cu C# (și de aici cred că devine evident și că este similar ca paradigmă - OOP). Astfel există pe de-o parte avantajul de a programa într-un mod (mult) mai productiv (nu știu să existe vreo dezbatere în care elementul dezbătut să fie dacă în C# există o productivitate mai ridicată a programatorului față de C) însă în final se obține un program compilat pornind de la un cod sursă C.

Pentru cei care vin din lumea .NET și știu și diferența de performanță dintre C# și C (evident că nu limbajele au performanță, ci ceea ce ajunge să fie compilat până la urmă, dar hai să o lăsăm așa de dragul ilustrației) este vorba de a obține câte un lucru bun din ambele lumi - productivitatea și expresivitatea din C# și viteza de execuție din C.

Faptul că am raportat lucrurile în primul rând la C# nu înseamnă că beneficiile mai sus prezentate nu sunt valabile și în cazul în care comparăm lucrurile cu java sau altele.

Din câte am înțeles se poate împăca și cu Windows.

În sfârșit, vala nu te face C developer, nici .NET developer și nici nu l-aș recomanda cuiva care dorește să învețe un limbaj cerut pe piață. Dar poate fi o soluție inteligentă de creștere a productivității acolo unde viteza de execuție este importantă.

Mai jos niște resurse pentru cei interesați să investigheze mai departe:
Vala is a new programming language that allows modern programming techniques to be used to write applications that run on the GNOME runtime libraries, particularly GLib and GObject. This platform has long provided a very complete programming environment, with such features as a dynamic type system and assisted memory management. Before Vala, the only ways to program for the platform were with the machine native C API, which exposes a lot of often unwanted detail, with a high level language that has an attendant virtual machine, such as Python or the Mono C# language, or alternatively, with C++ through a wrapper library.
Vala is different from all these other techniques, as it outputs C code which can be compiled to run with no extra library support beyond the GNOME platform. This has several consequences, but most importantly:
  • Programs written in Vala should have broadly similar performance to those written directly in C, whilst being easier and faster to write and maintain.
  • A Vala application can do nothing that a C equivalent cannot. Whilst Vala introduces a lot of language features that are not available in C, these are all mapped to C constructs, although they are often ones that are difficult or too time consuming to write directly.
As such, whilst Vala is a modern language with all of the features you would expect, it gains its power from an existing platform, and must in some ways comply with the rules set down by it. (sursa)
Links:

marți, 28 mai 2013

Brian Beckman, omul cu pălărie și monada

Un om cu o pălărie pe care se odihnesc o pereche de ochelari de soare și având un pulover atârnat pe spate nu este ceva obișnuit, dar nu este defel ieșit din comun - nu-ți stârnește numaidecât curiozitatea în virtutea celor descrise (dacă este îndeplinită condiția ca pălăria, ochelarii sau puloverul să nu fie ieșite din comun). Dacă omul acesta însă se apucă și-ți vorbește despre programare funcțională și mai ales despre monada din Haskell (despre care mulți putem vorbi și puțini o înțelegem pe deplin - eu mă număr încă printre cei care nu o înțeleg, și nu-i de mirare dat fiind faptul că n-am pus încă umărul la acest lucru într-un mod susținut) e greu să nu ți se pară curios.

Ce poate avea de spus un om cu pălărie, ochelari de soare și un pulover relaxat pe spate despre programare funcțională, F#, C#, Haskell, monoid și monadă? Poate că această curiozitate se naște dintr-o preconcepție întipărită în conștiența societății (deci și în a mea) despre oamenii cu pălărie, ochelari de soare și un pulovăr pe spate.

E aproape cum ai vedea un om cu ținuta unui vagabond intrând relaxat într-o limuzină.

Nu că aș fi crezut că o pălărie, niște ochelari și un pulover astfel purtat ar putea descalifica pe cineva de la a vorbi despre astfel de subiecte - pur și simplu nu mă așteptam ca oamenii cu o astfel de ținută să fie interesați de aceste subiecte și cu atât mai mult mă așteptam să nu aibă expertiză în aceste domenii.

Și iată că Brian Beckman are. Și pe lângă expertiză mai are și o anumită elocvență în exprimare care-mi produce o plăcere aproape la fel de mare precum cea pe care o resimt în timp ce lecturez vreo scriere de-a lui C. S. Lewis.

Faptul că am dat de domnul Beckman într-un astfel de context m-a făcut să-mi cunosc mai intim una din prejudecăți.

Și acum să amestecăm lucrurile. Știu că e destul de probabil ca vreun cititor să se întrebe ce se întâmplă cu acest articol. Parcă nu stau bine laolaltă monoidul, pălăria, ochelarii de soare, monoidul, Haskell, F# și C#. Și mai ales nu cred că, dacă există cititori care mai intră din când în când să vadă ce scrie Marius Fersigan, sunt din cei care să fie interesați de monadă, monoid, lambda expressions, C#, F# și Haskell (mai ales la un loc). Sau poate că și asta este o preconcepție pe care o am despre posibila mea audiență. Oricum ar sta lucrurile țin să amintesc ceea ce am spus în primul post de pe acest blog:
Așa că am ajuns în sfârșit la acest blog. De data asta este vorba despre un blog de notițe, complet personal și nedestinat unei audiențe anume. Este public pentru că doresc ca unele informații/notițe să fie accesibile celor interesați de respectivele domenii. Printre ei se numără prieteni pe care nu e cu putință să-i văd în fiecare zi, dar fără îndoială că Google va face o treabă bună și va indexa unele postări având acces astfel și oameni cu totul necunoscuți mie. 
La momentul scrierii articolului de față printre lucrurile care prezintă interes pentru mine se numără: programarea (limbaje de programare), electronic trading, inteligența artificială (cu precădere evolutionary computation), filosofia minții/creier/conștiență, parallel computing și online education.
Aceasta este una din notițe în care unii cititori (interesați bine-nțeles de acele domenii) este probabil să găsească valoare. Și mai ales dacă-l vor asculta/citi pe Brian Beckman și altundeva (ex. Channel 9).

Și acum vă las cu domnul Brian Beckman:


vineri, 19 aprilie 2013

Salman Khan (TED)

Mai jos povestea nașterii Khan Academy cu Salman Khan.

Dincolo de poveste în sine mai sunt câteva „detalii” în discursul vorbitorului care pot ajuta la a pune întrebări sau a da unele răspunsuri despre educație.


joi, 18 aprilie 2013

Fiecare crede ce vrea

sursă imagine: http://pixabay.com
S-ar putea spune că de vreme ce oamenii nu pot fi determinați să creadă că propoziția A este adevărată nici dacă cineva le-ar pune cuțitul la gât atunci există un soi de libertate absolută a omului de „a crede ce vrea”. S-ar putea să aleagă totuși să o creadă dar nu pentru că a simțit lama mușcătoare sărutându-i gâtul, ci pentru o droaie de alte motive - altele decât faptul de a-i fi impusă o anume convingere. În acest sens cred că suntem de acord că unei minți nu-i poate fi poruncit să creadă propoziția A.

Pornind de la faptul (sau cel puțin eu îl numesc fără rețineri fapt) mai sus prezentat unii găsesc plauzibilă următoarea imagine: „Argumentele, discuțiile raționale și orice soi de încercări de a convinge prin metode intelectuale sunt fie inutile, fie o păguboasă pierdere de vreme.”

Așa că din moment ce încercarea de a convinge cu sabia este imorală și cea de a convinge printr-o discuție omenească este inutilă omul trebuie doar să afirme - și cei care doresc să creadă vor crede.

Atitudinea exprimată în paragraful de mai sus o găsesc cu mult mai periculoasă decât încercarea de a convinge cu sabia. Lumea civilizată rezistă cu încăpățânare încercărilor extremiștilor religioși de a convinge prin atentate. Dar extremiștii sunt periculoși tocmai pentru că modul în care au ajuns să creadă că actele de terorism sunt bune nu a fost unul care a implicat sabia sau argumentul. Un om poate fi făcut să afirme cutare cât timp el nu are sabie iar tu-i ții una la gât, dar nu poate fi făcut să și creadă ceea ce afirmă. Un om poate să-ți asculte argumentele și să le ia ori nu de bune, iar dacă le-a luat de bune le poate da la o parte dacă mai târziu găsește altele pe care le consideră și mai bune convingându-l de cu totul altceva. Dar un copil căruia i s-a repetat ani la rând o inepție și a trâit în jur cu oameni care i-au condiționat aprecierea deplină de gradul în care crede și practică acea inepție devine un pericol pentru societate și pentru sine. Un „decerebrat” învățat să creadă pentru că se spune și să spună pentru că crede. Eventual să moară fără sens luându-i și pe alții cu el - pentru că crede.

Cineva care consideră că „fiecare crede ce vrea” și că un anume crez nu-i poate fi nimănui impus le face o mare nedreptate tuturor copiilor care au ajuns adulți fără capacitatea de a gândi critic, obișnuiți să fie niște oi care urmează orbește o credință, bună ori rea, dar nu pentru că și-au dedicat conștient viața credinței sau obiectului ei ci pentru că cei care le erau datori cu a-i face oameni i-au făcut în schimb animale.

Îi mai nedreptățește pe toți cei cu o constituție sugestibilă și care sunt victimele manipulatorilor religioși (sau de orice altă natură).

Nu intenționez să supra-apreciez puterea de a convinge a unui argument bun sau a unor dovezi rezonabile. Vreau însă să sugerez aici că oamenii incapabili să evalueze un argument vor crede la fel de ușor propoziția A care este doar „spusă” precum propoziția B argumentată. Ba poate chiar vor tinde să creadă propoziția „doar spusă” pentru că se prezintă mai simplă, pe când propoziția argumentată pe lângă ceea ce conține i se mai adaugă un argument (mai simplu sau mai complex).

Pe de altă parte a alege să crezi poate avea conotații diferite în funcție de context. Una este să alegi într-un fel (minim) informat - în care înțelegi cel puțin că există alternative și ai acces la argumente pentru și împotriva fiecăreia, și cu totul alta este să alegi într-un mod în care cineva îți pune în față o singură variantă (dar și aceasta fără niciun fel de argument) și eventual te și ține într-un context în care cei care cred opțiunea sunt răsplătiți și apreciați. Între cele două feluri de alegere a doua mi se pare mai lipsită de umanitate (și, dacă vreți, de divinitate).

miercuri, 6 martie 2013

Cum să devii Ninja într-un minut

sursă imagine: pixabay.com
Mai jos două print-uri de la două articole care abordează problema devenirii „ninja”. Wordpress-ul este doar o întâmplare - internetul e plin de „cum să devii ninja” în foarte multe domenii.



Raportul 1400 de zile / 15 minute este de doar 134.400. Cred că la fel este și raportul realist / irealist.

Abordarea „cum să devii ninja/guru/bla,bla” într-un timp foarte scurt este însă un element bun de marketing - și apelează (deloc nerealistic) la dorința noastră de a deveni burice ale pământului într-un timp cât mai scurt și, dacă se poate, fără absolut niciun efort.

Propun ca expresiile să fie puțin schimbate. Și anume, în loc de „cum să devii ninja în 15 minute în domeniul x” să fie „cum să devii mediocru în 15 minute în domeniul x”. Dar și așa, ar fi mare bucurie ca cineva să devină cel puțin mediocru în 15 minute.



Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Pagini