marți, 22 ianuarie 2013

Filosofie pentru viață și alte situații periculoase


Nu am citit cartea, dar m-a atras „modul de prezentare” din clipul se mai sus. Cartea este tradusă și în limba română de către cei de la editura Publica. Vezi AICI mai multe detalii.

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Ești un măgar

Un copil în vârstă de șapte anișori urca un deal. Nu că ar fi avut de ales, nu că ar fi vrut, nu că era ajutat. Mai degrabă vârsta îl trăgea de urechi... în sus.

Când se oprea și își lăsa la o parte ranița urme adânci îi apăreau vizibile pe umeri. Oameni din vârful dealului se întrebau ce cară de-i atât de greu. Frica de a fi socotiți copilăroși le punea frâne să coboare. Bătrâni băgăcioși prin ranițele copiilor povesteau că nu de ajutor să-și ducă ranița avea nevoie, dar mai degrabă cineva să-i spună că ce duce el acolo nu-s lucruri de dus pentru un copil.

Ba chiar se spunea că pe măsură ce ajungea spre vârf, dacă nu cumva se prăbușea de tot pe drum, ranița cu astfel de lucruri încărcată devenea atât de grea încât putea să-ți rupă claviculele. Și de parcă atâta lucru nu era suficient de dureros se mai povestea că odată ajunși în vârf deveneau cu toții atât de lipiți de raniță încât o țineau în spate chiar dacă drumul era încheiat.

Alți bătrâni, de data asta din aceia plini de regrete, puteau să-ți spună fără să arunce o privire care sunt lucrurile alea grele pe care acest copil le purta în raniță. Pe lacrimi uscânde pe obraz se înșirau multe cuvinte și fapte. Spuneau, bătrânii aceștia, că multe din astfel de lucruri chiar ei le-au încărcat în ranițe de copii și chiar dacă ranița aceasta nu era de ei pregătită puteau spune după fața copilului că în ea se află întocmai aceleași lucruri.

Fiecare a scos apoi un răvaș îngropat în timp și măzgălit de mâini murdare. Au început să citească parcă-n cor, pe un soi de voci, cuvinte care nu păreau a avea o însemnătate anume, să descrie fapte care nu păreau mare lucru și care totuși pot rupe o claviculă de copil.

Nu se pot reda aici toate pentru că din corul de voci puține se puteau desluși ca având înțeles. Multe erau pur și simplu stări, larcrimi, bătăi, palme peste obraz, priviri încruntate. Din cuvinte am reușit să deslușesc: „prostule, ești ca tată-tău, dobitocule, vrei să ți-o iei iară?, lasă că ajungem noi acasă, nu, da' pă dracu', taci că mă enervezi, nu vezi că vorbesc la telefeon?, mâine, de aia, ce ți-am spus?, îți faci de cap?, nu ești în stare de nimic, bă, ești o nulitate, taci odată”. 

Peste 20 de ani, la 27, copilul ajuns în vârful dealului nu mai era un copil. Așezat pe un scaun, cu începuturi de riduri, ținea în mână o raniță nouă. Din ranița plină de lângă scaun lua pe rând și fără prea mare grijă câte un cuvânt și îl punea în ranița cea nouă: „prostule, ești ca maică-ta, dobitocule, vrei să ți-o iei iară?...”. 

În prag un copil de șapte ani aștepta având clavicule neapăsate. Părintele se ridică și plin de dragoste îi pune în spate noua raniță. Copilul pornește la deal.

După un timp vocea părintească îl ajunge din urmă: „Stai că am uitat ceva pentru raniță: „ești un măgar””.

miercuri, 16 ianuarie 2013

Renunț la facebook pentru că-mi place și nu-mi place

Din punct de vedere tehnic, cu excepția unor probleme de incompatibilitate cu browserul folosit de mine (Chrome), nu am mare lucru să-i reproșez facebook-ului.

„Prietenii” nu i-am ales și cred că nu m-au ales la întâmplare. Și fiindcă cei mai mulți știm că numai întâmplător un prieten pe facebook îți este prieten și în afara facebook-ului în coșul cu prieteni au intrat de fapt persoane care au un punct comun cu mine în ce privește simpatiile, convingerile sau felul de gândire.

Am creștini în listă nu pur și simplu în virtutea faptului că sunt creștin. Ei sunt în listă pentru că s-a întâmplat să am ceva de spus cu privire la niște subiecte de apologetică. Am atei în listă nu pentru că sunt ateu, ci pentru că am încercat să am un discurs în care s-a întâmplat să primeze argumentul (sau cel puțin așa gândesc că a fost). Am în listă oameni cu anume convingeri politice pentru că s-a întâmplat ca pentru scurt timp să fim suficient de optimiști încât să credem că se poate realiza ceva prin demascarea discursului duplicitar și mincinos al celor care speram să nu ajungă la putere.

Fiind uniți de aceste puncte comune îmi este destul de ușor să găsesc constant când intru pe facebook ceva de interes. La urma urmei sunt acolo activi oameni care îmi împărtășesc interesele și care împărtășesc pe facebook materiale tocmai despre aceste interese.

Și normal că îmi place să citesc și să urmăresc materiale din domeniul intereselor mele. Este un fapt normal și-l consider ca atare. Pe de altă parte în mod explicit mi-am propus ca unele interese să primeze în detrimentul altora. Iar la unele mi-am propus să renunț de tot.

De exemplu nu mai vreau să știu nimic de politică până când nu pot face ceva în sensul de a schimba în bine lucruri din acel domeniu. Este cu totul inutil să citesc un articol bine scris în care este criticat cuatare om politic. Dar îmi place să citesc un articol bine scris în care este criticat cutare om politic.

În același timp însă sunt conștient că nu pot face nimic pentru a nu-mi plăcea să citesc cutare articol. Dacă ajung să văd o referire la un articol care s-ar putea să fie din această categorie curiozitatea îmi este stârnită. Și problema aici nu este că inevitabil ajung să citesc respectivul articol. Ajung rar să citesc astfel de articole dacă-mi propun să nu le citesc. Este vorba însă despre a lua constant decizii prin care refuzi ocaziile de a citi ceva care din varii motive te interesează. A lua constant această decizie, aflându-te cu materialul la distanță de o secundă, nu este un lucru plăcut. Și nu vreau să spun aici că toate deciziile mele ar trebui să fie plăcute în mod necesar. Ceea ce vreau să spun este că eu consider că nu ar trebui să mă pun în mod gratuit în situația de a lua decizii neplăcute.

Deciziile neplăcute vin cu o miză. Sacrificiul este neplăcut, dar unii suntem dispuși să ne sacrificăm dacă lucrul pentru care ne sacrificăm nu poate fi obținut printr-o cale mai puțin neplăcută.

În cazul meu însă facebook nu aduce niciun altfel de beneficiu. Iar faptul de a-mi fi trântite în față subiecte de interes în care nu vreau să mai investesc (atâta) timp îl socotesc doar forțat ca fiind beneficiu. Și mai mult de atât se întâmplă ca uneori să las din frâu dorința de a mușca din mărul intereselor. Dacă trag linie așadar probabil balanța înclină în favoarea dezavantajelor și nu a beneficiilor.

De altfel sunt convins că dacă într-o oarecare zi mă voi hotărî să mă cultiv în unul dintre respectivele interese mă voi descurca mult mai bine să filtrez informațiile folosind serviciul Alerts de la Google.

Există așadar un conflict aici între plăcerea de a investi timp în interesele mele și neplăcerea de a îndepărta din cale unele subiecte care mă interesează în mod natural. La mijloc este felul de persoană care am devenit în timp și modul în care psihicul meu reacționează de câte ori intru pe facebook.

În aceste circumstanțe consider cea mai bună opțiune renunțarea la facebook. Stăpânii facebook-ului au făcut în așa fel încât dacă voi vrea să mă întorc voi putea. Pot cel mult să-mi dezactivez contul.

În sfârșit, renunț la facebook pentru că-mi place și nu-mi place.

sursă imagine: http://pixabay.com/

miercuri, 9 ianuarie 2013

Fă mișcare pentru familia ta

Observație: stilul propriu de viață nu-l asociem de regulă cu binele copiilor sau al familiei în general. Asociem în schimb cu acest bine alte elemente precum: capacitatea financiară de a le oferi ceea ce noi numim „un viitor” și care cuprinde de regulă facultate și (în unele cazuri) casă. 

Vrem de asemenea să ne putem hrăni copiii și să-i îmbrăcăm cel puțin cu haine de calitate medie.

Nu asociem stilul de viață sănătos nici cel puțin cu finanțele proprii (pe care de fapt le asociem cu elementele mai sus enumerate).

Nu am un studiu sociologic pentru a-l prezenta aici. S-ar putea ca observația mea, generalizată, să fie invalidă. Dar cel puțin în unele cazuri am văzut cu ochii mei că este validă și atunci cel puțin unii ar putea beneficia în urma lecturării acestui articol.

Cum sună sloganul: „Fă mișcare pentru familia ta!”? Sau „Mănâncă sănătos pentru familia ta!”. Ori chiar „Dormi bine pentru familia ta.” Sau și mai bine „Nu fuma pentru familia ta.”.

Dacă vine vorba de responsabilitate față de familie și de a arăta dragoste într-un mod eficient atunci o stare de sănătate bună este una din condițiile pentru a le îndeplini pe toate.

Știu că ar putea suna banal, dar un infarct te poate căuta (în special dacă ești bărbat) la o vârstă precum cea de 40 de ani. Diabet, ateroscleroză, cancer. O triadă care poate fi influențată de felul în care trăim. Poți chema un element al triadei  mai repede prin nepăsare sau îl poți amâna sau chiar împiedica. Știu că există și o componentă genetică care ne poate pune bețe în roate, dar chiar și cu un ADN cu gene proaste stilul de viață sănătos influențează lucrurile în bine.

Am auzit vorbe precum „De ce să-mi bat capul? Trăiesc cum vreau. Până la urmă tot cu o moarte sunt dator.” Oameni care vorbesc de parcă ei ar fi centru universului. Dar fără îndoială că dacă-i întrebi de odrasle și partener de viață îți vor spune că le doresc tot binele din lume. Și muncesc din greu pentru a face bine.

Mă întreb de ce este atât de puțin vizibil că un stil de viață sănătos este o investiție pe termen lung din care ai de câștigat și tu dar și familia ta. Finanțele sunt importante, dar la urma urmei condiția necesară a finanțelor este să exiști și să poți funcționa corespunzător. Dar nu sunt numai finanțele importante: prezența ta este importantă pentru familia ta (presupunând că nu ești un dobitoc care-și abuzează familia sau un bețiv iresponsabil).

Așa că data viitoare când ești în cumpănă cu privire la mișcare, alimentație, fumat și altele mai adaugă un element pe listă. Nu ești numai tu beneficiarul în cazul unui stil de viață sănătos sau cel care suferă în cazul unui stil de viață iresponsabil.

Fă mișcare pentru copiii tăi.

duminică, 6 ianuarie 2013

Vezi tu mintea asta?

Ați pățit vreodată ca aflându-vă în mijlocul unei discuții sau dezbateri să vă treziți că interlocutorul vă seceră cu un „argument” de felul: „Nu înțeleg de ce trebuie să fii atât de rațional (sau logic).”?

Te trezești din lovitură și te întrebi cum altfel ar trebui să fii într-o dezbatere. Și nu te dezmeticești bine că vine și a doua lovitură drept răspuns: „Chestiunile astea sunt oarecum mai mistice, trebuie să te afli într-o anumită stare/nestare a minții pentru a putea înțelege.” 

Ba chiar se întâmplă (cum mi s-a întâmplat recent) să-ți fie socotită raționalitatea ca un lucru care să submine poziția ocupată în cadrul dezbaterii.

Fără îndoială că nu ți se oferă foarte multe opțiuni cu privire la care stare a minții ar trebui să o adopți. Trebuie să-ți transformi mintea în așa fel încât pe nepusă masă să poți înghiți ca adevărat ceea ce interlocutorul susține. Mai ales că mistici de seamă și morți de mult credeau aceleași lucruri.

Dacă, să zicem, te-ai apuca să faci și tu pe misticul, dar pe misticul adept al altei religii și, sigur, să spui și tu că ceilalți mistici nu sunt în stare să înțeleagă adevărul tău pentru că se întâmplă să se afle într-o altă stare a minții tot nu ar fi bine. Pentru că doar starea minții interlocutorului este cea potrivită.

Și trebuie să fii deștept, deștept tare. Altfel nu poți să înțelegi de ce trebuie să fie adevărat ceea ce interlocutorul spune numai pentru că el spune. 

Dar dacă e să revenim pe picioarele pe pământ avem câteva întrebări: De ce starea minții hindusului și nu a ortodoxului? De ce a ortodoxului și nu a budistului? De ce a vreunui protestant și nu a unui adept Osho? De ce a protestantului și nu a musulmanului? De ce a tuturor și nu a unui nebun?

Toți cei de mai sus nu vin numaidecât cu argumente. Vin cu tot felul de afirmații pe care ei le invocă drept rezultat al unui fapt special. Cred că între astfel de oameni conflictul poate fi rezolvat doar prin violență (sau războaie religioase). Pentru că fiecare crede că are ceva special ce nu-i poate transmite celuilalt pe cale rațională. Iar dacă se iscă vreun conflict dialogul nu are nicio izbândă. Se pot jigni, se pot bate în piept că moștenirea spirituală a fiecăruia este mai importantă decât a celuilalt, dar nu au cum purta un dialog civilizat.

Haideți acum să punem la mijloc nebunul diagnosticat. Haideți să zicem că este vorba despre un caz în care pacientul se crede agent special al unor servicii secrete și care are cunoștințe vaste despre univers și viață. Sunt astfel de cazuri. Dacă ne apucăm de o discuție cu un astfel de nebun vom observa că nimic din ceea ce pretinde nu are o ancoră în lumea de afară - toate își au sursa în starea minții proprii. Și tocmai acesta este modul în care punem diagnosticul: încercăm un dialog rațional și omul ne dovedește că toată chestiunea este una internă și ține de statusul propriei minți.

Diferența între nebun și unii religioși care comentează pe bloguri și în alte părți este că nebunul nu recunoaște că „e ceva la mintea lui”. Cel puțin religiosul ne spune că mintea lui e una mai specială, el a dobândit cutare calitate și acum și-o exercită. Iar tu, ca interlocutor al lui rațional, rămâi cu handicapul raționalității care te împiedică să vezi marile adevăruri la care el are acces. Și atât. Dovada că este adevărat ceea ce spune este că spune. Dacă vrei mai mult se poate să-l jignești.

Când se ajunge la acest punct pentru mine s-a tras semnalul că trebuie să-mi iau tălpășița. Sunt oricum descalificat din capul locului. Dorința și capacitatea de a discuta rațional la un anume nivel mă descalifică iremediabil. De fapt sunt descalificat chiar și în scenariul următor: dacă sunt dispus să adopt acea stare a minții care să-mi permită să văd și eu marile adevăruri care, în starea care sunt, îmi sunt ascunse sunt tot fără speranță. Pentru că se pare că trebuie să existe o altă stare a minții (pesemne că și mai elevată) care să-mi permită să înțeleg instrucțiunile pentru dobândirea stării dintâi. Acest lucru se traduce prin faptul că din nou explicația nu este una rațională și care să poate fi transmisă prin cuvinte în așa fel încât un interlocutor (indiferent de culoarea sau neculoarea lui religioasă, dar sănătos la cap) să poată înțelege. 

Ceea ce nu înțeleg este dacă acest fel de oameni se consideră ca fiind parte a unui soi de club select de ce mai ies în lume cu toate aceste mari adevăruri? De ce mai sunt dispuși să intre în discuții și dezbateri pentru ca la mijloc să te trezești că într-o dezbatere ești descalificat tocmai pentru faptul de a aduce argumente raționale? Simt oare o anume nevoie de a le arăta seculariștilor și celor de aceeași culoare cu ei (dare care nu fac parte din clubul select) că au acces la puteri imposibile de dobândit pentru restul oamenilor?

Pățim fiecare să credem lucruri pe care suntem conștienți că unii oameni nu le cred. Dar mi s-ar părea arogant să mă apuc să conving alți oameni că ceea ce spun eu este adevărat doar pentru că se întâmplă ca starea minții mele să-mi permită să cred acel lucru. Dacă o astfel de linie a argumentării ar fi validă atunci toate dezbaterile au fost și vor fi câștigate de ambii oponenți: pentru că fără îndoială fiecare dintre ei se află într-o stare a minții care să le permită să creadă ce cred (vai, ce descoperire).

Dar oamenii despre care vorbesc mai sus pun altfel problema: doar starea propriei minți și a celor care au aceleași convingeri este o stare specială a minții. Celelalte vin de Diavol, de la atei sau de la păgâni.

Nu-i așa că e o armă interesantă? Oricând ți se clatină argumentele într-o dezbatere sari ca ars: 
- Măi, ce-i cu atâta rațiune pe aici? Ce atâtea argumente? Ia stai că-mi scot eu mintea la înaintare. Vezi mintea asta? Vezi ce stare are? Asta e starea specială a minții. Și știi care sunt implicațiile? Eu am dreptate și tu nu. Tu ești rațional, deci ești descalificat.

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Suntem obosiți. Închidem ochii.

Suntem obosiți. Închidem ochii. Dar lucrurile care ne obosesc nu sunt, așa cum ar trebui, munca sau lupta pentru familie, viață sau lucruri mai mari.

Avem ochi obosiți, iar ochii blegi vin și de la plasmă, televizor. Ei vin și de la omul albastru. Și vin ca un semn al faptului că a trecut mai mult timp.

Ai dormit cu ochi deschiși, ai tresărit ca un iepure la lucrurile pe care trebuia să le faci și au rămas nefăcute. Cauți scuze, la îndemână le ai pe cele pe care nici tu nu le crezi.

În fața cui să te justifici și de ce? Toți fac la fel. Nimeni nu-ți va răpi privilegiul de a te afla printre ratați. Ești beat cu apa rece a televizorului și te consideri privilegiat, te crezi informat.

Ore și ore zilnic curg. Oricum și zilele curg. Iar tu plângi. Statul să-ți dea mai mult. Statul să-ți ia mai puțin. Votezi. Speri. Te uiți iar. Televizor. Iar dacă ești mai răsărit... omul albastru.

Comentezi. Dai mai departe inimioara: „Să nu moară copiii africanilor de sete.” Cu un click ai rezolvat totul. Cu un buton de pe telecomandă ai înlocuit plictiseala cu iluzie.

Suntem obosiți. Închidem ochii. Luni va veni.

Lăsați mortul să ardă

În primul rând nu i se mai poate întâmpla niciun rău dacă arde. Dacă se socotește dorința și intenția lui Sergiu Nicolaescu de a fi incinerat atunci faptul că cei rămași în urmă vor refuza să respecte ori dimpotrivă vor respecta acest lucru devine irelevant.

Dacă incinerarea este păcat și dacă mortul oricum nu mai poate face nimic pentru a duce la capăt acest lucru și nici nu a putut face vreodată nimic cu exepția de a-și exprima cât încă era viu această dorință, atunci care este păcatul lui Sergiu Nicolaescu? Dorința acestuia cât era încă viu de a fi incinerat atunci când va fi mort sau faptul de a fi pusă în practică această dorință de către forțe improprii?

Când comite cineva păcatul? Când viu fiind spune „vreau să fiu incinerat când voi fi mort” sau când, mort fiind, cineva îi respectă dorința exprimată în timpul vieții?

Mie îmi pare că cei mai mulți se leagă de povestea post-mortem (sunt și excepții). Păi dacă se leagă de acest aspect atunci, dacă Dumnezeu există și acești oameni cred în El, Dumnezeu este considerat de-a dreptul prost. Oricum tot ce putea face Sergiu Nicolaescu vizavi de acest aspect a făcut: și-a dorit și a lăsat vorbă posterității să-l ardă. Nu poate aprinde el focul.

Nu văd să se pună în discuție moralitatea sau buna creștinătate a familiei care binevoiește să respecte dorința regizorului. Dar toți trag în sus și în jos (e mai propriu decât în stânga și-n dreapta) de mort și de sufletul lui.

Oricum povestea asta cu incineratul și îngropatul este o balivernă a unor creștini. Nu am văzut încă nimic articulat serios.

A fost lăsat de cineva pe facebook un articol în care apare un fragment din părintele Stăniloaie. Redau aici un print al răspunsului meu:


Lăsați omul să ardă. De 7 minute, dacă nimic nu a dat peste cap programul, a început incinerarea.

joi, 3 ianuarie 2013

Matt Cutts: Try something new for 30 days

Interesantă provocarea. Și e bine că vine la început de an.


marți, 1 ianuarie 2013

Sesiune de un an: Less is more

Sesiunile din timpul facultății au fost perioadele din an în care citeam (extracuricular) cel mai mult. Dar erau perioadele din an în care aveam cel mai puțin „timp liber” (ce o fi însemnând timpul liber?). Ca să evit aici explicații despre ce ar putea însemna acest timp liber (blestemată expresie în opinia mea) voi spune doar că timpul alocat învățatului era suficient de mult încât să rămână puțin pentru alte activități. Și totuși, în sesiuni citeam cel mai mult alte lucruri decât cele legate de medicină.

Faptul de mai sus a fost valabil atât pentru mine cât și pentru soția mea. După fiecare sesiune ne uitam la cât am citit și ne miram (apropo, luam și examenele). Și se mai întâmpla un lucru: în timpul sesiunii dormeam cele mai multe ore din 24. În medie 7 pe noapte și 1.5 în timpul zilei. În sesiune făceam cel mai mult sex. În sesiune mâncam cel mai regulat. În sesiune ne simțeam de regulă odihniți.

Pare paradoxal, dar nu este. Cel puțin în cazul nostru nu este. Faptul că tocmai în această perioadă ajungeam la un echilibru în care deveneam extrem de productivi spune ceva cel puțin despre noi. Fiind vorba aici despre o experiență personală nu m-aș grăbi să extrapolez acest fapt asupra tuturor oamenilor (deși tind să cred că nu ar fi o exagerare).

Îmi las cititorii să îmbrace aceste haine dacă li se par potrivite. Formula pe care am descoperit-o ar suna cam așa: cu cât ai mai mult timp care nu este considerat ca fiind un timp care trebuie alocat cu maximă seriozitate unei activități specifice cu atât probabilitatea de a-ți trăi zilele aiurea este mai mare. Știu că este cam alambicată fraza anterioară, dar nu (vreau să) am timp să o fac mai scurtă.

În sesiune, pentru că rămânea atât de puțin timp după ce făceam alocarea necesară studiului, eram motivați să sorbim fiecare secundă rămasă pentru activități pe care de asemenea le consideram importante: odihnă, relație, alimentație. Pur și simplu parcă robinetul de „pierdere a timpului” era închis de faptul că a rămas prea puțin timp de pierdut.

Dar odată ce timpul care putea fi pierdut devenea mai serios cantitativ robinetul se deschidea. Cărțile rămâneau necitite și lucruri importante nefăcute. În mod direct acest lucru se traduce: atunci când aveam mai puțin timp care putea fi alocat lecturii extracuriculare citeam mai mult decât atunci când aveam timp consistent la dispoziție.

Sunt aproape convins că la mijloc este un soi de truc psihologic. Percepția timpului era una în sesiune și cu totul alta în afara ei. Efectul era că în sesiune exista în noi un fel de sete pentru a folosi bine fiecare secundă - parcă vedeam mai bine cum stau lucrurile cu timpul pierdut. După sesiune ochelarii se stricau. Rămânea doar iluzia că nu pierdem timp. Adevărul este însă că se vedea că undeva există pierderi fie și prin simplul fapt că citeam mai puțin decât atunci când obiectiv aveam mai puțin timp pentru citit.

Anul acesta vreau să creez un mediu psihologic asemănător sesiunii. Ideea nu este neapărat de a obține mai mult timp pentru lectură precum în exemplul de mai sus, ci de a folosi cât mai productiv timpul conținut de anul care se află înainte. Pentru soția mea va fi chiar natural un asemenea mediu (învață pentru examenul de rezidențiat). Eu nu mă plâng - am ce face și ce învăța. Doar trebuie organizată scena. 

Să înceapă sesiunea de un an.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Pagini